Care-i povestea mea? O viață oarecare.

Sunt din Hunedoara, orașul ăla mic de care n-a auzit nimeni, dar care dă numele județului. Da, acolo unde-i castelul Corvinilor, poate-i auzit de el? Acolo în Ardeal, unde oameni-s lenți, cum zic toate stereotipurile.

Acasă – munții Retezat. Obiectiv vorbind, cei mai faini munți din lume.

Ca mai toată lumea din generația mea (’88), m-am dus la facultate imediat după ce-am terminat liceul, la master imediat după ce-am terminat facultatea și am început să lucrez imediat după ce mi-am terminat masterul. Norocoasă cum sunt, am prins un job bun în Berlin în managemnet de risc.

Dar ca mulți alți oameni de prin toată lumea, după o vreme de lucrat de la 9 la 5 (sau la 6/7/8/9), am început să am senzația că mă ofilesc, că viața se scurge pe lângă mine, că îmi irosesc tinerețea făcând nu doar lucruri fără sens, dar și lucruri care nu-mi fac nici un fel de plăcere. Mă simțeam blocată. Iubeam orașul, dar îmi uram job-ul. Simțeam o nevoie acută de a trăi și singura modalitate pe care am văzut-o a fost să plec și să las totul în urmă.

Descurcă-te singur – pune-ți bagajul pe autobuz (prin Rusia)

Așa că mi-am dat demisia de la un job care poate ar fi putut să fie job-ul de vis pentru 80% dintre românii de vârsta mea într-un oraș și o țară în care poate 70% dintre oamenii din lumea asta și-ar dori să trăiască – bineînțeles că procentele sunt din burtă, statistica adevărată ar putea să fie 10%, 5%, poate chiar 0.5%.

Mi-am dat demisia după ce am pus ceva bănuți de-o parte, dar fără să am nici un plan. Să călătoresc prin lume? Dar cât de repede mi s-ar termina banii dacă numa mă plimb prin lume? Și ce va urma după ce-mi voi termina banii? Înapoi în birou? Înapoi în România? Înapoi în Berlin dacă pot să găsesc alt job? Și chiar aș putea să călătoresc fără un scop, nu m-aș simți vinovată? Până la urmă, sunt atât de mulți oameni care se chinuie să obțină un venit decent și eu vreau să-mi sparg toți banii în doar câteva luni.

China, păzea că vin!

O prietenă mi-a spus despre site-ul workaway. Mi-am făcut cont și am dat peste un colegiu vocațional în provincia Guizhou (una dintre provinciile cele mai sărace din China) care căutau voluntari. Ofereau cazare gratis, niște bănuți pentru mâncare și lecții de chineză de două ori pe săptămână. Mi-au răspuns repede, au fost foarte prompți cu toată birocrația de care aveam nevoie și uite-așa am plecat către China cu un contract de jumate voluntar, jumate student ce avea să dureze un semestru. Am aterizat în Guiyang (capitala provinciei Guizhou) în 30 august 2014 cu o viză de 120 de zile.

După o vreme, m-au întrebat dacă nu-s interesată să stau mai mult. Am ezitat. Planificasem totul pentru maxim 5 luni. Subînchiriasem apartamentul din Berlin și toate țoalele le lăsasem pe la prieteni. În plus, sor-mea avea să nască prima mea nepoată în ianuarie. Dar cu cât analizam situația mai mult, cu atât mai mult sens avea: aș putea învăța chineza mai bine, aș putea să-mi cumpăr o bicicletă și să explorez satele din jur, aș putea să devin o profesoară mai bună, aș putea să-mi văd studenții absolviind, aș putea să petrec anul nou chinezesc în China. Rezultatul? Extensie de viză.

După un an de China, venise din nou timpul deciziilor. Să stau mai mult? Să mă duc înapoi? Să mă duc altundeva? Să-mi găsesc un job adevărat? Pur și simplu să călătoresc acum? Investiția în educație, mi-am zis, e mereu o idee bună, așa că de ce n-aș învăța chineza mai bine? Până la urmă, pentru tocilari ca mine, învățatul chinezei înseamnă distracție.

Mereu învățând lucruri noi pe drum de la oameni mai deștepți, dornici să lase ceva în urma lor. Kunming, China.

Am descoperit o școală privată pe care mi-o puteam permite în Kunming, provincia Yunnan, la 700km depărtare, distranța perfectă ca să mă mut pe bicicletă în noul loc. Urma să fiu din nou studentă ”full-time”, dar, totuși, 8 ore de cursuri pe săptămână mi-a oferit timp destul pentru a învăța și singură, pentru a citi Harry Potter în chineză (am ajuns doar la pagina 10), pentru a explora satele din jur pe bicicletă ȘI pentru a avea nu job part-time ca să-mi pot acoperi cheltuielile de zi cu zi. Trebuia să predau maxim 8 ore pe săptămână ca să-mi pot acoperi majoritatea cheltuielilor (adevărat, am avut un stil de viață foarte ieftin și minimalist). Faptul că am învățat chineză a deschis accesul la o cu totul altă experiență în China: dintr-o dată puteam să comunic cu oameni care nu vorbeau engleză.

Către casă fără zboruri

În vara anului 2016, doi ani mai târziu, mă pregăteam să mă întorc în Europa pentru prima dată de când am plecat. Era timpul să-mi văd nepoata și aveam nevoie de un pașaport nou. Nu m-am putut gândi la o variantă mai bună decât fără zboruri și fără un plan foarte bine definit.

Totul a început cu o călătorie cu trenul de 33 de ore către Beijing (fără pat – de-a-n curulea, cum zic ardelenii) pentru a obține viza pentru Rusia, a continuat cu o aventură cu autostopul în Mongolia Internă până în Manzhouli (orașul chinezesc nebun de la granița cu Rusia) unde m-am întâlnit cu doi prieteni (un englez și-un neamț) ce aveau parțial aceeași rută ca mine.

Manzhouli, China – orașul nebunesc de la granița cu Rusia. Ursul polar și panda – prietenia dintre China și Rusia.

După o lună prin Rusia plină de trenuri, am ajuns în St. Petersburg și am luat-o în direcții diferite – eu mă duceam în Lappeenranta (Finlanda) să vizitez o prietenă bună și aveam să-mi continui drumul făcând autostopul în țările baltice, băieții se îndreptau către Anglia și Germania.

Scopul? Să ajung în Budapesta în 19 august – ai mei mergeau în concediu în Croația cu cățel, cu purcel, cu nepoată, cu o pauză de-o noapte în Budapesta și m-am strecurat și eu în planuri. Perfectă sincronizare datorită soră-mii care aproape și-a luat câmpii făcând parte dintr-o familie de nebuni ce-și schimbă planurile mereu. Deci după două luni, am terminat ”proiectul” Mersul către casă cu  o vacanță adevărată.

Trenuri fără număr prin Rusia – comfortabil mod de-a călători.

”Hai cu noi în Africa.” ”No bine.”

La un moment dat când eram încă prin Rusia parcă, am primit un mail de la un fost coleg de liceu. El și un alt fost coleg de liceu (hai, Hunedoara!) planificaseră o excursie de patru luni: două luni în Africa pentru a ajunge din Zanzibar (Tanzania) până în Africa de Sud fără zboruri, o lună de mers cu bicicleta prin Australia și o lună de mers cu bicicleta prin Noua Zeelandă. Bugetul lor? Relativ mic, maxim $1,000 pe lună. Vreau să mă duc cu ei? Mi-am verificat contul…vreo 7,000 de euro. Mi-am zis: cheltuiește acum, fă-ți griji mai încolo. Cumpără biletul de avion, planifică mai târziu. Ceea ce știam clar era că două luni în Africa nu vor fi de-ajuns pentru mine.

Deci de data asta am plecat fără a avea o perioadă de 4 luni în minte. Faptul că am început cu prieteni care aveau un plan, a făcut tranziția mai ușoară. Dar am plecat din Europa pentru o perioadă nedeterminată de timp, care ar putea să fie oricât de lungă între câteva luni și câțiva ani, depinzând cum vor decurge lucrurile.

Scopul actual? Să descopăr diversitatea Africii și să învăț cum se poate face un venit boschetărind, dar fără a merge cu miloaga sau a depinde de ajutoare sociale. Poate aș putea să învăț înc-o limbă străină cum sunt într-o altă țară? Oshiwambo? Setswana? Herero? Swahili? Cam multe opțiuni…dar Oshiwambo a preluat conducerea de când sunt în Namibia.

Până acum sunt trei luni de Africa. Am trecut prin Tanzania, Zambia și Botswana cu cei doi foști colegi de liceu. Momentan sunt în Namibia, m-am hotărât să mă opresc aici o vreme ca să învăț să repar biciclete cu bennamibia.org. Voi fi cu siguranță în Namibia până pe 18 martie, dup-aia om vedea ce s-o mai întâmpla. Vă țin, în orice caz, la curent.

Să continue aventura, zic! 🙂

Swakopmund – sărind cu niște copii nebuni 🙂

Share what you're thinking - sharing is caring. :-)