Noua mea filozofie de viață: Fără promisiuni. Fără așteptări. Fără etichete. Fără planuri.

Ia lucrurile așa cum vin și bucură-te de ele.

Multe ”fără, fără” pentru cineva ca mine care nu spune ”nu” foarte des. Nu-s prototipul persoanei care are probleme cu atașamentul pe termen lung , deci de unde vine filozofia asta?

Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât are mai mult sens. Dacă nu-s promisiuni, nu-i nimic de încălcat. Dacă nu-s planuri, nu există așteptări. Dacă nu-s așteptări, n-are cum să apară dezamăgiri. Dacă nu-s etichete, nu există concept de despărțire. Nici concept ca înșelat nu-i. E ca și cum ai lua doar părțile pozitive, lăsând ce-i negativ afară din discuție. Deci teoretic nimeni n-are cum să fie rănit în modelul ăsta, indiferent de ce se întâmplă. Și sinceritatea e păstrată ușor.

Toate relațiile mele anterioare au fost etichetate ca atare , au venit cu declarații de dragoste și așteptări ridicate din ambele direcții. Aproape toate sunt măsurate în ani. Despărțirile n-au fost forțate de nici o parte, ci mai degrabă decizii mature. Fără drame, sunt încă în relații bune cu toți foștii mei prieteni.

Promisiuni încălcate – definiția minciunii

Dar după fiecare despărțire, totul s-a dus în câteva zile sau săptămâni. Deci ce s-a întâmplat cu dragostea aia puternică? Ce s-a întâmplat cu toate promisiunile? Ce s-a întâmplat cu toate cuvintele mari și cu toate planurile? Chiar și cu prietenia? S-au dus. Au dispărut fără urmă în câteva zile.

Îi un cântec ”Broken promise” cântat de Scroobius Pip care-mi apare în minte din când în când. Printre altele, zice “Is a lie really a lie if you mean it at that time?” (Îi o minciună într-adevăr o minciună dacă crezi ce spui la momentul respective?). Hmmm…Cam da, aș spune. Cel puțin pe termen lung, clar e minciună. Care-i scopul, atunci, să spui lucruri care nici măcar nu ești sigur dacă-s adevărate sau nu? S-ar putea să minți fără să știi.

Bine ai venit în ”Țara vinovăției”. Ușor de intrat, ca naiba de greu de ieșit.

Unul dintre cele mai nasoale sentimente pentru mine e vinovăția. Ui oximoronul: de obicei zic că nu-mi pasă ce gândesc alți oameni despre mine. De ce, atunci, sfârșesc prin a mă simți vinovată dacă încalc o promisiune, dacă nu mă ridic la așteptările prietenilor, dacă cineva se enervează pe mine? Și de ce-i așa ușor să fiu manipulată de oamenii care mă fac să mă simt vinovată?

Mă descurc mult mai bine cu dezamăgirea decât cu vinovăția. Dacă cineva mă rănește, e vorba doar de mine. Plâng o țâră, bag în mine o găleată de înghețată și un kilogram de ciocolată, scriu de mână vreo zece pagini în jurnal, întrebându-mă de ce-aș avea încredere în oameni, care-i scopul vieții, analizându-mi sentimentele, dar până la urmă îmi revin la bunele sentimente și trec peste. Totuși, dacă există cineva care ar fi putut să fie rănit din cauza mea, nu mai e vorba doar de mine. Nici măcar nu știu cât e de nasoală treaba, cât de mult am dat cu bâta-n baltă. S-ar putea nici măcar să nu pot fi capabilă să repar problema. Poate că plânsul, înghețata, ciocolată și jurnalele scrise de mână nu pot repara pe toată lumea. Și e vorba despre mine creând suferință în lume,când ăsta-i ultimul lucru pe care vreau să-l fac. Așa că…bine-ai venit în ”Țara vinovăției” – ușor de intrat, ca naiba de greu de ieșit.

Așa dar și prin urmare, fără promisiuni, fără așteptări, fără etichete, fără planuri e cea mai bună modalitate la care mă pot gândi pentru a evita nu doar intrarea în ”Țara vinovăției”, dar și dezamăgirea (nu-mi permit un kil de ciocolată în țara asta, gras).

Totuși, sunt conștientă de faptul că îmi forțez filozofia câteodată, încercând să controlez incontrolabilul, dorind mult de tot a mintea mea să-și păstreze raționamentul, enervându-mă pe mine mă m și pe reacțiile mele iraționale.

Share what you're thinking - sharing is caring. :-)