Magia lunii aprilie în România. Libertatea copilăriei. Sărbători de familie.

În România, aprilie e o lună tare faină. Copacii încep să înmugurească, cerul e în general albastru, păsările se întorc și încep să-și dreagă vocile, câmpiile verzi sunt acoperite cu ghiocei, toporași și brândușe, o grămadă de copii încep din nou să alerge pe-afară, bucurându-se de soare și de mirosul proaspăt al naturii care reînvie.

Dup-aia vine Paștele, vine și iepurașul câteodată, competițiile de ciocnic ouă roșii și mersul cu udatul provoacă multe hohote de râs. Pe lângă toate astea, aprilie a fost mereu o lună specială la noi în familie pentru că jumate dintre noi sunt născuți în aprilie.

Când eram mici, petreceam des în vacanța de primăvară la buna la țară. Toate dealurile vezi erau ale noastre. Ieșeam din casă de dimineață și alergam pe dealuri cu alți copii până se întuneca. Era mereu ceva de făcut, nu ne plictiseam niciodată. Ne rostogoleam pe dealuri sau ne întreceam alergând până în vârful dealului sau ne jucam de-a serialele TV (încă știu melodia din genericul serialului american ”Dallas”; io-l jucam pe Bobby de obicei) sau ne cățăram prin copaci sau găteam rețete imaginare în oale imaginare folosind buruieni din grădină sau adunam flori să facem brățări și coronițe sau ne dădeam cu bicicleta pe strada principală asfaltată, de cele mai multe ori goală a satului sau pur și simplu stăteam culcați în iarbă inventând povești sau îi învățam pe cei mai mici din grup înjurături nasoale. Nimeni nu-și făcea griji pentru noi, nimeni nu se gândeam că-i periculos să fim pe-afară de capu’ nostru, fără telefoane și fără nici o modalitate de-a da de noi, nimeni nu ne deranja și nouă ne plăcea libertatea asta tareeeeee mult! Era într-adevăr un sentiment magic.

Atât Paștele cât și zilele de naștere erau de obicei în grupuri restrânse, câteodată se întâmplau chiar în același timp. Nu se întâmpla foarte des să vină alți oameni în afară de familie și totul era în jurul mâncării. Mama stătea o zi întreagă în bucătărie să pregătească toate cele, iar noi ceilalți ajutam cu rândul. Mâncare căcălău! De-ajuns pentr-o săptămână. Preferata mea era salata de bouef, dar după ce-am mâncat doar salată de bouef până mi s-a făcut rău, n-am mai avut voie să mănânc mai mult de-o lingură. Tortul venea de obicei de la tanti Gina – o prietenă de-a lui mama care avea una dintre puținele cofetării din Hunedoara, cea mai bună, ziceam noi. Tanti Gina nu venea niciodată la zilele noastre de naștere, dar oricum pe noi ne interesa doar tortul.

Când ai noștri au reușit să pună destui bani de-o parte ca să cumpere o Dacie prin 90 și ceva, mergeam câteodată în Retezat, la Gura Zlata – activitatea preferată acolo era să trecem râul sărind pe pietre fără să ne udăm la picioare. Nu toți dintre noi eram destul de norocoși să reușim asta mereu. Așa că pe drum către casă făceam bâză de cine avea picioarele ude. Glumele și bâza (caterica, în traducere pentru sudiști) au fost mereu o parte importantă din dinamica familiei. Umorul era (și încă este) folosit des la noi în familie ca un mod de-a evita discuțiile serioase despre sentimente, enervări, opinii diferite etc. etc.

În toate excursiile astea, Evelina (Dacia), a avut mereu răbdare cu răul meu de mașină. Nu s-a enervat pe mine niciodată când nu reușeam să nu dau la boboci până când oprea tata mașina. În schimb soră-mea, amaru’ ei, care era mereu lângă mine, nu se bucura prea tare să fie victima colaterală a acestei activități și i se părea amuzantă povestea doar la vreo săptămână după incident.

Pe atunci, lucrurile erau simple. Nici unul dintre noi n-avea nevoie de prea mult ca să fie fericit, nici nu aveam mare lucru. O îmbrățișare inconfortabil de strânsă era cadoul perfect dimineața la prima oră. Chiar și când tortul de la tanti Gina lipsea, nu era mare lucru.

Între timp lucrurile s-au mai schimbat: fiecare dintre noi are priorități diferite, percepții diferite despre care-i imaginea de ansamblu, păreri diferite despre ce-i important și ce nu contează, familia s-a extins mulțumită ”cumățelului” meu favorit și nepoatei mele mega simpatice, și, cel mai important lucru e că, din păcate, cofetăria lui tanti Gina nu mai e cea mai bună din oraș.

Sunt ani buni de când nu m-am mai bucurat de magia lunii aprilie în România, n-am fost prin zonă de ceva vreme. Deșertul din Botswana nu prea are cum să-mi amintească de dealurile verzi pline de flori de câmp colorate pe care alergam când eram copil. Doar conversațiile de pe Skype cu sărbătoriții familiei îmi amintesc de zilele respective și mă fac să realizez cât de mult s-au schimbat lucrurile.

Cred că de fapt tot ce vreau să spun e ”La mulți, mulți ani!” pentru cei născuți în aprilie, ani plini de momente magice care să reînvie libertatea copilăriei.

Și, bineînțeles, nelipsita urare: ”Paște fericit!”.

Share what you're thinking - sharing is caring. :-)