Ceea ce știu cu siguranță e din ce în ce mai puțin

Perspectivele se schimbă și câteodată se schimbă destul de repede.

Când aveam 9 ani, doamna învățătoare ne-a cerut să ne scriem o scrisoare nouă înșine peste 20 de ani. Nu-mi amintesc foarte bine tot ce-am scris în scrisoare, dar îmi amintesc câteva dintre presupunerile pe care le-am făcut atunci referitoare la cum va arăta viața mea când voi avea 29 de ani.

Voi fi căsătorită cu un avocat, voi avea 4 copii: doi băieți (pe nume Victor și David) și două fete (una Lisandra, pe cealaltă nu-mi aduc aminte cum o chema), voi trăi în America, voi avea un doctorat în economie.

Explicație: când eu am venit pe lume, părinții mei așteptau un băiat; numele pe care îl aleseseră a fost Victor. Nu exista o înțelegere pentru un nume de fată. Mama a vrut să-mi pună numele Lisandra, dar cum ea alesese deja numele sorei mele, a făcut un compromis. Irina a fost alegerea lui tata. Am primit tema asta de casă pe când mama tocmai se întorsese din State. S-a dus acolo cu o bursă datorită doctoratului în economie pe care tocmai îl terminase în România. Programul la care a participat a avut atât economiști cât și avocați. Ne-am uitat la multe poze, majoritatea din Texas, și am ascultat multe povești. Ni se părea că era o cu totul altă lume comparativ cu chinuita Românie de atunci. Îmi aduc aminte c-am citit un fax trimis de mama acasă după vreo câteva zile petrecute în America. Semafoarele pentru pietoni nu se fac verzi și cum trag americanii apa la WC? România nu ieșise de multă vreme din comunism, iar mama nu ieșise din țară. Nu existau la noi pe atunci butoane la semafoare și senzori ca să tragi apa la WC.

Totul părea extraordinar pentru fetița de nouă ani ce eram acum douăzeci de ani. Și știam cu siguranță atât de multe lucruri! Bineînțeles că un avocat ar fi bun de soț, America ar fi locul perfect de trăit, 4 e un număr bun, un doctorat în economie ar deschide multe uși.

Am împlinit 29 de ani acum vreo câteva săptămâni, deci…ce s-a întâmplat în cei 20 de ani de când am scris scrisoarea cu pricina? Cum am ajuns să fac voluntariat în Africa? De ce n-am doctorat în economie? De ce mi-am dat demisia de la job-ul de economist? De ce America se află la sfârșitul listei mele de locuri în care vreau să merg? De ce nu vreau să mă căsătoresc? De ce n-am copii?

Perspectivele se schimbă…la 9 ani, aveam impresia că mi-am rezolvat întreaga viață. Credeam că știu totul, puteam să văd drumul, puteam să văd scopul, puteam să văd imaginea de ansamblu. Până când s-a făcut ceață dintr-o dată și am simțit că alerg în direcția greșită. M-am oprit din ”știut” și am început să ”simt”. A apărut cheful de-a descoperi, puteam să-mi aud intuiția, dar nu puteam s-o explic.

Mă tot gândesc la lucrurile astea de ceva vreme încoace. Mai ales în ultima săptămână, s-au întâmplat multe. Am spus și-am făcut multe lucruri contradictorii, m-am enervat pe mine însămi, am încercat să controlez incontrolabilul, am sărit în apă și-am fugit la țărm după câteva minute, am mers cinci pași înainte și șapte înapoi, încercând mereu să-mi dau seama ce se întâmplă.

Azi, ca în fiecare zi, am primit un e-mail cu poezia zilei de la Writer’s Almanac – “What I know” by Lee Robinson. Toate astea și mult mai multe sunt exprimate atât de frumos în doar câteva versuri. Poezia are puterea de a emana, pur și simplu, frumusețe. Parcă totul are mai mult sens acum…toate contradicțiile sunt doar pentru că ceea ce știu cu siguranță e din ce în ce mai puțin.

Share what you're thinking - sharing is caring. :-)