”Friends, like flowers, need love to grow”

E o expresie pe care am auzit-o prima dată acu vreo 15 ani de la Brîndușa. Mi-a plăcut tare mult, mai ales pentru că venea de la ea, Brîndușa, singura prietenă bună care are nume de floare. Mi-a rămas în minte și revine de fiecare dată când mă gândesc că am dat greș ca și prietenă bună.

Ne știm de prin generală.Ne-am împrietenit pe vremea când mergeam amândouă la cercetași în fiecare vineri, la ora patru, la ședința săptămânală unde planificam activități, ieșiri cu cortul de weekend sau campuri de 10 zile. Eu eram cea care întârzia mereu. Eram în aceeași patrulă (încerc să-mi aduc aminte numele, dar nu-s sigură…să fii fost oare ”just us”?). Mergeam la aceeași școală, dar clase diferite pentru că ea e cu un an mai mică. Ne povesteam drame mici, despre alte prietenii, despre dezamăgiri, despre bucurii.

Când mi-am luat carnetul, mergeam cu mașina alor mei prin împrejurimile orașului. Brîndu s-a nimerit în dreapta în timpul singurului meu accident – m-am bușit cu o ambulanță. Goală. Nu avea sirena pornită. Mi-am luat ochii de la drum o secundă, să dau drumul aerului condiționat. M-am trezit pe partea opusă a drumului, cu ambulanța în fața mea. Confuzie totală.

Pe atunci, gașca noastră de prieteni era destul de mare. Eram vreo 8 în patrulă, plus alți câțiva cu care petreceam mult timp. Dar am crescut toți și din gașca aia mare eu și Brîndu ne-am izolat cumva. Pentru că, da, friends, like flowers, need love to grow.

Și noi am crescut. Acum avem probleme de oameni mari – finanțe, relații (mai mult sau mai puțin) serioase, decizii de viitor ce au implicații mult mai serioase, întrebări existențiale, job-uri (mai mult sau mai puțin) serioase.

Am povestit vreo două ore mai acu o săptămână – eu de pe plajă din Kaole, Tanzania, de pe malul Oceanului Indian unde-i recepție bună pentru internet, ea din Timișoara. Zic ”Băi, Brîndule, mă bucur tare c-am dat de tine și-am povestit cum se cuvine.” Brîndu: ”Hai serios? Tu ai dat de mine? Ia, te rog frumos, adu-ți aminte cine de cine-a dat!”. Am râs amândouă. Mi-am cerut scuze. Am protestat că m-am tot gândit să-i scriu de câteva zile bune, chiar dacă n-am făcut-o.

Azi mi-am luat o zi liberă de la barul din Kaole. M-am trezit hotărâtă să-mi iau o zi liberă și de la whatsapp și alte cele. Net doar dacă-mi caut un alt job online (nu-mi mai place de trip101) sau dacă mă ocup de blog. Azi e 18 septembrie. 18 septembrie? Când a trecut 15 septembrie? Prima zi de școală când sărbătoream ziua lui Brîndu? Am întârziat din nou.

La mulți, mulți ani frumoși, Brîndule dragă! Știu că știi că chiar dacă urarea vine cu întârziere, e cu la fel de mult drag. Mulțumesc pentru toți anii ăștia mulți de prietenie sinceră, pentru toate orele petrecute ascultând plângeri despre te miri ce întâmplare ciudată din viața mea, pentru sfaturi, pentru răbdare, pentru…tot! Pupe multe.

Friends, like flowers, need love (and more selfies) to grow.

Cu Brîndu și Barney în tramvaiul de turiști din Timișoara

Iubire nomadă virtuală – varianta feminină

Pe la treizeci de ani, oamenii întregi la minte sunt preocupați să-și cumpere apartamente, mobilă, căruț pentru copchil, mașină, lună de miere exotică și altele asemenea – majoritatea pe credit pe vreo 30 de ani, să fie de aceeași dimensiune cu vârsta.

Dar lumea-i plină de țicniți. Boschetari care trăiesc ani de zile dintr-un rucsac, care se mută mereu din oraș în oraș, din țară-n țară, din continent în continent, care în loc să acumuleze ca oamenii întregi la minte, preferă să se scape de lucruri ca să-și facă rucsacul mai ușor. Definiția succesului e asta:

N-ai ce le face…nu poți să-i salvezi. Așa i-o lăsat mama natură. Le lipsește cel puțin o doagă. Încercă și tu să-i înțelegi.

Doi dintre țicniții ăștia sunt Irina și Timo.

O auzit Irina de Timo de la un alt ardelean țicnit – cică băiatu’ vrea să facă înconjoru’ lumii cu autostopu’, o fost și pe la televizor și e mare vedetă pe feisbuc. Da’ păi Irina de un’ să știe? Doi ani în China n-o avut nici feisbuc, nici televizor. Nici măcar iutub nu mere acol. Abia și-o mai verificat și ea e-mail-ul din când în când. De vreo două ori, o țâră o lipsit s-o dea ai ei la dispăruți.

Amu’, însă, de prin noiembrie 2016, Irina boschetărește prin Africa. Acu-i prin Botswana. Și cum internetu’ așe mere de bine când nu stă, s-o gândit că vrea și ea să se facă bloggăriță când se face mare. De scris, oricum termină cel puțin câte-un caiet pe an cu gânduri, idei, întâmplări și ce i-o mai trece prin cap. Măcar o parte din caietele alea, ar putea să-i lase și pe alții să citească.

Așa că, după Crăciun, s-o gândit să ceară sfaturi despre bloggăreală de la alții mai știuți. O scris ea, de fapt, la mai multă lume. Dar numa Timo o băgat-o-n seamă. Îi drept, după vreo două luni. Dar Irina știe că nu-i ușor să fii boschetar, așa că s-o bucurat tare mult când prin februarie o primit de la Timo un ditamai mail-ul cu idei.

De atunci Irina și Timo tot își scriu mail-uri lungi, se sfătuiesc, își dau idei, se ajută cu tot felul. Irina l-o ajutat pe Timo să-și instaleze mailchimp și google analytics, Timo o convins-o să se întoarcă la facebook. I-o scris:  ”Hai imaginează-ți crearea noului facebook ca pe o schizofrenie. Oricum, și dacă o faci și dacă nu o faci, tot o să fii nemulțumită.” Și după ce Irina și-o călcat în picioare principiile și s-o întors la facebook, Timo i-o editat poza de profil. Și asta-i fain.

După unul dintre mail-urile Irinei în care ea a scris ”la dracu’ cu dragostea”, Timo i-o răspuns că acum nu-și mai dorește noroc în dragoste, ci noroc să scape de ea. De atunci, Irina evită subiectul, nu vrea să fie responsabilă pentru inimi zdrobite.

De vreo săptămână, două Timo trece printr-o fază. Zice că nu mai vede lucrurile ca înainte, că ce simte nu are un sens, nu are un frumos și de ce să scrie pe blog? Irina o cugetat câteva zile și în final i-a răspuns cu un mail chiar mai lung decât de obicei – aproape un roman, clar de dimensiunea unei nuvele. Ea crede că schimbările de perspectivă sunt normale, mai ales după toate experiențele prin care Timo a trecut în ultimii ani.

În plus, Irina e convinsă că trăirile lui Timo actuale au un frumos tocmai prin unicitatea lor – nu-i ușor să te întorci într-un loc care se presupune că-i ”acasă” după ani de zile de boschetărit. Și dacă mai ești și țicnit, lucrurile-s și mai complicate. Și asta face povestea frumoasă tocmai prin onestitate și realism.  Irina ar citi cu siguranță toate postările lui Timo despre schimbarea lui de perspectivă.

Oricum ar fi, un lucru-i clar pentru Irina: și dacă singurul lucru bun care iese din bloggăreala ei e noua prietenie virtuală pentru copii țicniți, efortul tot s-o meritat.

Cum zice Timo în articolul lui despre iubirea nomadă virtuală, nu spargeți bula de săpun a boschetarilor pentru că ei boschetăresc fericiți.

Cum mi-am petrecut Paștele în Botswana

Iepurași de ciocolată – simbol internațional

Oamenii în Botswana sărbătoresc și ei Paștele. M-am mirat acum vreo două săptămâni să văd aceleași semne care prevestesc venirea Paștelului și în România: iepurași de ciocolată în supermarketuri . Adevărat, ceva mai echilibrat pe aici. Nu munți întregi de ei, doar așa, suficienți.

În Botswana, ca și în România, oamenii au un weekend lung: vinerea mare și a doua zi de Paști sunt zile libere. Asta dacă nu ești pilot. Dacă ești pilot în Maun, zilele astea de Paști e când afacerea-i în toi. Toată Botswana se mută în Maun pentru 4 zile. Aici e centrul turismului, aici vor să fie toți, aici se întâmplă toate evenimentele – curse de cai și tot soiul de alte spectacole.

Să dădăcim fericiți, zic!

Cât despre mine, tre să recunosc că n-am fost cea mai sociabilă ființă zilele astea. Am avut noroc și am o casă cu WiFi doar pentru mine aproape două săptămâni. Totul gratis. Doar de mâncare tre să-mi fac griji – dar cum un kil de fasole e doar 6/7 lei, m-am scos. Bună fasolea la botswanezi când n-o ard!

Cum de s-a întâmplat să am casă gratis? În Maun, populația e foarte mixtă. Sunt mulți internaționali care lucrează aici în principal în turism. Turismul vine și cu multe călătorii de afaceri – companiile au, de obicei, birouri în mai multe orașe din zonă. Nu doar Botswana, câteodată și Africa de Sud, Namibia etc. Se întâmplă ca oamenii să trebuiască să călătorească pentru lucru câteva săptămâni în șir – prea scurt timp ca să poată sub-închiria, dar lung destul ca să fie îngrijorați ca s-ar putea întâmpla ceva la ei în casă.

Așa că fie își roagă prietenii să le verifice casa regulat, fie plătesc pe cineva să aibă grijă de casa lor, fie caută pe cineva care are nevoie de un loc unde să stea pentru alea câteva săptămâni cât sunt ei plecați. Li se spune ”dădace pentru case”. În loc de ”baby sitter”, acu’ e “house sitter”. Deci, după cum probabil ați ghicit deja, m-am făcut dădacă pentru casă.

Arest la domiciliu

Urmarea? Vineri dimineață m-am aprovizionat cu niște legume, ouă, fasole, pâine și până duminică după masă n-am ieșit deloc din casă! Bine, cu excepția celor 15 minute de sâmbătă după-masa în care a început să plouă torențial după o zi mult prea caldă, așa că a zbughit-o în curte să mă bucur de ploaie ca un om nebun. Trăiască internetul și izolarea! A propos, moneda locală în Botswana se numește ”pula”. În Setswana (limba vorbită în țara asta) ”pula” înseamnă ploaie. Localnicii pun valoare foarte mare pe ploaie.

Deci nu tu sarmale, cozonac sau ouă vopsite, n-am făcut tam-tam de sărbători, dar am sunat acasă. Duminică dimineață am povestit vreo 40 de minute cu bunicu’. M-am pus la curent cu ultimele bancuri porcoase, cu ultimele bârfe din familie, cu vizitele pe care le-a primit de Paști, cu meniul lui de sărbători și ce mai are prin frigider, cu noutățile despre păsările din fața blocului pe care le hrănește în fiecare dimineață, cu pastilele pe care le mai ia. M-am amuzat: era deja informat despre câteva dintre interacțiunile mele pe facebook. Adevăru-i că mă minunez într-una de când m-am reîntors la facebook: toată lumea e acolo! Și oare cum de-mi găsesc profilul așa ușor toți? Era îngrijorat puțin: cine-mi dă mie salariu și când mă mărit? O să mă întorc în august?

I-am prins și pe ai mei duminică după-masă când pregăteau masa. ”Ia zi, au sarmale ăia prin Botswana?” întreba tata pe fundal. ”Hai că-ți trimitem noi o poză!” dar au uitat să-mi trimită poza. Soră-mea zicea c-a mâncat cam multe prăjituri zilele astea. Mama mă întreba, în glumă, despre triburi de canibali. ”Hai în vizită să-i vezi!” am zis. Interesant cum pot să vizualizez exact scena, chiar și fără poze: locul unde stă tata la masă, mama și sor’mea învârtindu-se prin bucătărie să pună masa, oala de sarmale, coșul cu ouă roșii.

Înapoi la viața normală

Și, iaca, a trecut și Paștele. S-a golit și Maun, nu mai aud atât de multe mașini trecând pe strada principală. S-au reîntors la lucru cei care au grijă de gazon în curtea interioară a complexului unde-i casa pe care-o dădăcesc. S-au întors toți la viața normală de zi cu zi. Și eu ies din nou din casă și socializez din nou: luni seară am ieșit la alergat pe lângă râul fain ce trece prin oraș. Eram departe de mal, dar mintea mea producea necontrolat scene periculoase cu crocodili și hipopotami. Și cum alergând înapoi spre casă pe drumul principal m-am întâlnit cu pilotul care m-a găzduit vreo două săptămâni, am sfârșit prin a merge la o seară de pizza cu gașca lui.

Magia lunii aprilie în România. Libertatea copilăriei. Sărbători de familie.

În România, aprilie e o lună tare faină. Copacii încep să înmugurească, cerul e în general albastru, păsările se întorc și încep să-și dreagă vocile, câmpiile verzi sunt acoperite cu ghiocei, toporași și brândușe, o grămadă de copii încep din nou să alerge pe-afară, bucurându-se de soare și de mirosul proaspăt al naturii care reînvie.

Dup-aia vine Paștele, vine și iepurașul câteodată, competițiile de ciocnic ouă roșii și mersul cu udatul provoacă multe hohote de râs. Pe lângă toate astea, aprilie a fost mereu o lună specială la noi în familie pentru că jumate dintre noi sunt născuți în aprilie.

Când eram mici, petreceam des în vacanța de primăvară la buna la țară. Toate dealurile vezi erau ale noastre. Ieșeam din casă de dimineață și alergam pe dealuri cu alți copii până se întuneca. Era mereu ceva de făcut, nu ne plictiseam niciodată. Ne rostogoleam pe dealuri sau ne întreceam alergând până în vârful dealului sau ne jucam de-a serialele TV (încă știu melodia din genericul serialului american ”Dallas”; io-l jucam pe Bobby de obicei) sau ne cățăram prin copaci sau găteam rețete imaginare în oale imaginare folosind buruieni din grădină sau adunam flori să facem brățări și coronițe sau ne dădeam cu bicicleta pe strada principală asfaltată, de cele mai multe ori goală a satului sau pur și simplu stăteam culcați în iarbă inventând povești sau îi învățam pe cei mai mici din grup înjurături nasoale. Nimeni nu-și făcea griji pentru noi, nimeni nu se gândeam că-i periculos să fim pe-afară de capu’ nostru, fără telefoane și fără nici o modalitate de-a da de noi, nimeni nu ne deranja și nouă ne plăcea libertatea asta tareeeeee mult! Era într-adevăr un sentiment magic.

Atât Paștele cât și zilele de naștere erau de obicei în grupuri restrânse, câteodată se întâmplau chiar în același timp. Nu se întâmpla foarte des să vină alți oameni în afară de familie și totul era în jurul mâncării. Mama stătea o zi întreagă în bucătărie să pregătească toate cele, iar noi ceilalți ajutam cu rândul. Mâncare căcălău! De-ajuns pentr-o săptămână. Preferata mea era salata de bouef, dar după ce-am mâncat doar salată de bouef până mi s-a făcut rău, n-am mai avut voie să mănânc mai mult de-o lingură. Tortul venea de obicei de la tanti Gina – o prietenă de-a lui mama care avea una dintre puținele cofetării din Hunedoara, cea mai bună, ziceam noi. Tanti Gina nu venea niciodată la zilele noastre de naștere, dar oricum pe noi ne interesa doar tortul.

Când ai noștri au reușit să pună destui bani de-o parte ca să cumpere o Dacie prin 90 și ceva, mergeam câteodată în Retezat, la Gura Zlata – activitatea preferată acolo era să trecem râul sărind pe pietre fără să ne udăm la picioare. Nu toți dintre noi eram destul de norocoși să reușim asta mereu. Așa că pe drum către casă făceam bâză de cine avea picioarele ude. Glumele și bâza (caterica, în traducere pentru sudiști) au fost mereu o parte importantă din dinamica familiei. Umorul era (și încă este) folosit des la noi în familie ca un mod de-a evita discuțiile serioase despre sentimente, enervări, opinii diferite etc. etc.

În toate excursiile astea, Evelina (Dacia), a avut mereu răbdare cu răul meu de mașină. Nu s-a enervat pe mine niciodată când nu reușeam să nu dau la boboci până când oprea tata mașina. În schimb soră-mea, amaru’ ei, care era mereu lângă mine, nu se bucura prea tare să fie victima colaterală a acestei activități și i se părea amuzantă povestea doar la vreo săptămână după incident.

Pe atunci, lucrurile erau simple. Nici unul dintre noi n-avea nevoie de prea mult ca să fie fericit, nici nu aveam mare lucru. O îmbrățișare inconfortabil de strânsă era cadoul perfect dimineața la prima oră. Chiar și când tortul de la tanti Gina lipsea, nu era mare lucru.

Între timp lucrurile s-au mai schimbat: fiecare dintre noi are priorități diferite, percepții diferite despre care-i imaginea de ansamblu, păreri diferite despre ce-i important și ce nu contează, familia s-a extins mulțumită ”cumățelului” meu favorit și nepoatei mele mega simpatice, și, cel mai important lucru e că, din păcate, cofetăria lui tanti Gina nu mai e cea mai bună din oraș.

Sunt ani buni de când nu m-am mai bucurat de magia lunii aprilie în România, n-am fost prin zonă de ceva vreme. Deșertul din Botswana nu prea are cum să-mi amintească de dealurile verzi pline de flori de câmp colorate pe care alergam când eram copil. Doar conversațiile de pe Skype cu sărbătoriții familiei îmi amintesc de zilele respective și mă fac să realizez cât de mult s-au schimbat lucrurile.

Cred că de fapt tot ce vreau să spun e ”La mulți, mulți ani!” pentru cei născuți în aprilie, ani plini de momente magice care să reînvie libertatea copilăriei.

Și, bineînțeles, nelipsita urare: ”Paște fericit!”.

La revedere Namibia, salut Botswana

Ce-am crezut că-i aproape imposibil s-a întâmplat: n-am primit viza pe termen lung pentru Namibia în timp util ca să pot să stau, așa că o trebuit să ies din țară acu aproape o lună. Cum cea mai apropiată graniță de unde mă aflam la momentul respectiv (3 zile înainte să-mi expire viza) era Botswana (Kasane), mi-am strâns catrafusele și-am pornit înspre graniță.

Adevăru-i că mi s-a strâns un pic inima când am aflat că tre să plec. Asta se întâmpla luna trecută, miecuri, în 15 martie – nasoală zi! Trei luni e timp destul de lung ca să te obișnuiești cu un loc, să devii confortabil, să te atașezi de unii oameni, e destul ca să începi să știi cum să ajungi dintr-un loc într-altul, să adaugi la vocabularul tău câteva cuvinte și expresii noi folosite de localnici, destul ca să înțelegi câte ceva despre cultura din acel loc, ca să știi cum poți aborda un necunoscut. Și mai ales când te-ai hotărât deja în mintea ta că vrei să stai mai mult, să aflii că n-ai de ales și tre să pleci e cam nasol sentiment.

”Ce-ai fi dacă….”

În mintea mea, găsisem multe răspunsuri la întrebarea ”Ce-ar fi dacă nu primesc viza pentru Namibia și trebuie să ies din țară?”. Multe dintre răspunsuri păreau viabile, opțiuni bune, credeam că aș fi fericită alegând oricare opțiune. Dar totuși, am crezut că probabilitatea de-a trebui să aleg una dintre opțiuni e mică. Așa că atunci când s-a întâmplat, mi s-a strâns un pic inima. Planuri neplanificate… harababură… incertitudini, toate cu buget limitat.

Povestea completă e după cum urmează: Camera Comerțului și-a Industriilor în Namibia trebuia să aplice pentru o viză de voluntar pentru mine. Am trimis organizației toate documentele pe care mi le-au cerut, iar ei au trimis totul la Camera de Comerț. Trei zile înainte să-mi expire viza de turist când organizația a sunat Camera de Comerț să vadă care-i progresul și să se asigure că pot sta în Namibia chiar dacă-mi expiră viza pentru că am o aplicație în desfășurare, povestea s-a schimbat. Camera de Comerț nu mai aplică, organizația trebuie să aplice direct. Și nu, nu pot să stau în țară dacă îmi expiră viza de turist. Nici măcar nu aveam o aplicație în desfășurare, nimic nu fusese trimis. Super!

Extensia vizei de turist, poate? Două ore jumate de așteptat în hol în timp ce tot biroul din Katima (nord-estul Namibiei) se chiora la pașaportul meu – semn bun, m-am gândit, încearcă să mă ajute. Or fi încercat, dar n-au reușit. Răspunsul final: cică dacă nu ies din țară înainte să-mi expire viza, mă arestează. Hmm…deși s-ar putea să fie interesant să scriu pe blog dintr-o închisoare și aș primi cazare și mâncare gratuită, nu-mi plac gratiile prea tare.

Așa că acu…aștept…viza asta îmi testează răbdarea de ardelean. Abia ieri (10 aprilie), aproape o lună mai târziu de când am ieșit din Namibia, a fost trimisă aplicația. Cică durează încă vreo lună s-o proceseze. Deocamdată-s tot prin Maun, pe program intens de scris și citit. Vreo două săptămâni m-a găzduit gratis un pilot prin couchsurfing, acum am găsit o cameră ieftină la o prietenă de-a pilotului. Are WiFi, așa că-i perfect. Mai așteptăm o tură…răbdare…

Nu te lua prea în serios

Tocmai povesteam cu o prietenă zilele trecute despre cartea numită ”Arta fericirii”. N-am citit-o încă, dar mi-a recomandat-o.

Azi am dat peste poza asta:

Vine de la Andrew Tarvin de pe humorthatworks.com. M-a făcut să zâmbesc, așa că a trebuit să-i arăt lumii. Vreau să zic, și poza și site-ul care încurajează lumea să folosească umorul la lucru.

Noua mea filozofie de viață: Fără promisiuni. Fără așteptări. Fără etichete. Fără planuri.

Ia lucrurile așa cum vin și bucură-te de ele.

Multe ”fără, fără” pentru cineva ca mine care nu spune ”nu” foarte des. Nu-s prototipul persoanei care are probleme cu atașamentul pe termen lung , deci de unde vine filozofia asta?

Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât are mai mult sens. Dacă nu-s promisiuni, nu-i nimic de încălcat. Dacă nu-s planuri, nu există așteptări. Dacă nu-s așteptări, n-are cum să apară dezamăgiri. Dacă nu-s etichete, nu există concept de despărțire. Nici concept ca înșelat nu-i. E ca și cum ai lua doar părțile pozitive, lăsând ce-i negativ afară din discuție. Deci teoretic nimeni n-are cum să fie rănit în modelul ăsta, indiferent de ce se întâmplă. Și sinceritatea e păstrată ușor.

Toate relațiile mele anterioare au fost etichetate ca atare , au venit cu declarații de dragoste și așteptări ridicate din ambele direcții. Aproape toate sunt măsurate în ani. Despărțirile n-au fost forțate de nici o parte, ci mai degrabă decizii mature. Fără drame, sunt încă în relații bune cu toți foștii mei prieteni.

Promisiuni încălcate – definiția minciunii

Dar după fiecare despărțire, totul s-a dus în câteva zile sau săptămâni. Deci ce s-a întâmplat cu dragostea aia puternică? Ce s-a întâmplat cu toate promisiunile? Ce s-a întâmplat cu toate cuvintele mari și cu toate planurile? Chiar și cu prietenia? S-au dus. Au dispărut fără urmă în câteva zile.

Îi un cântec ”Broken promise” cântat de Scroobius Pip care-mi apare în minte din când în când. Printre altele, zice “Is a lie really a lie if you mean it at that time?” (Îi o minciună într-adevăr o minciună dacă crezi ce spui la momentul respective?). Hmmm…Cam da, aș spune. Cel puțin pe termen lung, clar e minciună. Care-i scopul, atunci, să spui lucruri care nici măcar nu ești sigur dacă-s adevărate sau nu? S-ar putea să minți fără să știi.

Bine ai venit în ”Țara vinovăției”. Ușor de intrat, ca naiba de greu de ieșit.

Unul dintre cele mai nasoale sentimente pentru mine e vinovăția. Ui oximoronul: de obicei zic că nu-mi pasă ce gândesc alți oameni despre mine. De ce, atunci, sfârșesc prin a mă simți vinovată dacă încalc o promisiune, dacă nu mă ridic la așteptările prietenilor, dacă cineva se enervează pe mine? Și de ce-i așa ușor să fiu manipulată de oamenii care mă fac să mă simt vinovată?

Mă descurc mult mai bine cu dezamăgirea decât cu vinovăția. Dacă cineva mă rănește, e vorba doar de mine. Plâng o țâră, bag în mine o găleată de înghețată și un kilogram de ciocolată, scriu de mână vreo zece pagini în jurnal, întrebându-mă de ce-aș avea încredere în oameni, care-i scopul vieții, analizându-mi sentimentele, dar până la urmă îmi revin la bunele sentimente și trec peste. Totuși, dacă există cineva care ar fi putut să fie rănit din cauza mea, nu mai e vorba doar de mine. Nici măcar nu știu cât e de nasoală treaba, cât de mult am dat cu bâta-n baltă. S-ar putea nici măcar să nu pot fi capabilă să repar problema. Poate că plânsul, înghețata, ciocolată și jurnalele scrise de mână nu pot repara pe toată lumea. Și e vorba despre mine creând suferință în lume,când ăsta-i ultimul lucru pe care vreau să-l fac. Așa că…bine-ai venit în ”Țara vinovăției” – ușor de intrat, ca naiba de greu de ieșit.

Așa dar și prin urmare, fără promisiuni, fără așteptări, fără etichete, fără planuri e cea mai bună modalitate la care mă pot gândi pentru a evita nu doar intrarea în ”Țara vinovăției”, dar și dezamăgirea (nu-mi permit un kil de ciocolată în țara asta, gras).

Totuși, sunt conștientă de faptul că îmi forțez filozofia câteodată, încercând să controlez incontrolabilul, dorind mult de tot a mintea mea să-și păstreze raționamentul, enervându-mă pe mine mă m și pe reacțiile mele iraționale.

Incertitudini. Planuri neplanificate. Vize. Luatul lucrurilor așa cum vin. Harababură.

E un sentiment interesant să nu știi unde vei fi într-o săptămână. Chiar dacă poate ai vrea să planifici, multe lucruri nu depind de tine. Așa că aștepți vești și decizi spontan noua destinație și noua mutare în funcție de informațiile pe care le ai la un moment dat. Despre ce vorbesc de fapt? Despre vize și harababura din viața mea.

”Deci te-ai hotărât să stai un an în Namibia?” e întrebarea pe care-o aud de la mulți dintre prietenii mei. Câteodată aș vrea să pot răspunde cu un simplu da sau nu, dar în loc de asta încep să explic că iau lucrurile așa cum vin. Asta ca să nu zic că habar n-am și că nici n-am prea mult control asupra viitorului.

Vizele complică viața boschetarilor online în devenire. Cu siguranță  complică viața mea! Viza mea actuală va expira pe 18 martie, dar bennamibia.org încearcă să obțină o viză de voluntar pentru un an pentru mine. S-ar putea să meargă sau nu. S-ar putea să trebuiască să ies din Namibia sau nu în timpul procesului de aplicare.S-ar putea să trebuiască să ajung în Windhoek sau nu. Multe întrebări încă fără un răspuns clar, deși 18 e într-o săptămână. Deci nu am hotărât nimic…chiar dacă hotărăsc ceva, e posibil ca decizia mea să nu conteze prea mult în final. Nu-i mai bine în cazul ăsta să iau lucrurile cum vin?

Momentan sunt în nordul Namibiei, într-o excursie ce are ca scop vizitarea magazinelor de biciclete finanțate de Bicycles for Humanity. În momentul ăsta nu sunt foarte departe de granița cu Botswana și Zambia. Aș putea să mă duc în Gaborone să vizitez o prietenă nouă (fostă gazdă prin couchsurfing cu care încă păstrez legătura pentru că am devenit foarte repede prietene), aș putea și să merg în Lusaka să vizitez o prietenă veche (Raluca, tot româncă, lucrează în Lusaka), sau aș putea să explorez mai mult nordul Botswanei sau estul Zambiei sau aș putea să obțin o viză pentru Zimbabwe…opțiuni sunt mereu, doar statusul e ”în așteptare”.

Și câtă vreme statusul e ”în așteptare”, mă bucur de excursie (la propriu și la figurat).

Viața ca de obicei. Gânduri și prieteni. Cabane în pădure.

Ai avut vreodată zile în care simți că mai degrabă ai vrea să trăiești singură într-o cabană mică, în mijlocul pădurii, fără telefon și fără acces la restul lumii? Și nu pentru că te consideri mult prea cool ca să faci parte din societate, ci pentru că, pur și simplu ai sentimentul că simpla ta existență îi incomodează pe alții, îi enervează și îi irită și nu știi de ce. Nu le înțelegi reacțiile, nu știi de ce orice ai spune sfârșește prin a-i enerva.

Continuă lectura „Viața ca de obicei. Gânduri și prieteni. Cabane în pădure.”

Ceea ce știu cu siguranță e din ce în ce mai puțin

Perspectivele se schimbă și câteodată se schimbă destul de repede.

Când aveam 9 ani, doamna învățătoare ne-a cerut să ne scriem o scrisoare nouă înșine peste 20 de ani. Nu-mi amintesc foarte bine tot ce-am scris în scrisoare, dar îmi amintesc câteva dintre presupunerile pe care le-am făcut atunci referitoare la cum va arăta viața mea când voi avea 29 de ani.

Continuă lectura „Ceea ce știu cu siguranță e din ce în ce mai puțin”