Caut prieten actor

Oare actorii plâng ușor când dau peste greutăți în lumea reală? Oare e empatie ceea ce-i face să poată exprima pe scenă sentimente care nu le aparțin lor, ci personajelor pe care le joacă? Sunt oare extrem de empatici în viața de zi cu zi? Oare donează mai mult comparativ cu alți oameni care au alte profesii? Sau sunt mincinoși, prefăcuți, falsificatori?

Caut un prieten actor care să-mi răspundă sincer la toate întrebările astea.

Sunt mereu uimită cum pot actorii să plângă, să râdă, să zbiere pe scenă ca și când totul ar fi real, ca și când ar fi viața lor, drama lor personală.

Oare sunt capabili să-și controleze emoțiile mai bine decât alți oameni tocmai pentru că trebuie să reproducă atât de multe emoții care nu le aparțin? Sunt mai senzibili sau mai puțin senzibili la drama proprie ținând cont de faptul că deja au trăit totul pe scenă?

N-am (încă) nici un actor în grupul meu de prieteni apropiați, dar mi-aș dori să cunosc îndeaproape un actor (bun). Până una alta, pot doar să admir de la distanță.

Am citit câteva interviuri cu Lia Bugar. E foarte deștept și pur și simplu minunat modul ei de-a vedea lumea.

Una dintre piesele regizate de ea, ”Noi 4”, m-a impresionat acum ceva vreme tocmai prin faptul că aduce personajul mai aproape de actor. M-a făcut să mă întreb a cui e drama prezentată, a actorului sau a personajului.

Au trecut câțiva ani de atunci, dar întrebările au rămas încă nerăspunse.

Fă lumea mai bună: fii Kalokela, nu Gigel. Despre succes.

Ce înseamnă succes?

SUCCÉS, succese, s. n. Rezultat favorabil, pozitiv (al unei acțiuni); reușită, izbândă. ◊ Expr. A dori sau a ura (cuiva) succes = a-i dori (cuiva) noroc într-o întreprindere. ♦ Primire bună, favorabilă, cu răsunet, pe care o face publicul unei opere literare, unui spectacol etc. – Din fr. succès, lat. successus.

dexonline.ro nu zice foarte multe despre succes…parcă nici el n-ar știi foarte bine ce înseamnă să ai succes și cine poate să fie considerat un om de succes. Toți avem, până la urmă, niște reușite la activ, niște rezultate favorabile. Dar nu toți suntem mediatizați, nu toți primim premii, nu toți avem ocazia să mulțumim ca la Oscar. De ce?

Lucruri care contează

Ce-i face speciali pe cei care ajung acolo sus și ne sunt dați ca exemplu? Ce fac ei și noi nu facem? Ei fac, probabil, lucruri care contează. Ce contează? Probabil profesionalismul, cunoștiințele dobândite de-a lungul anilor, implicarea în societate, tăria de caracter, încăpățânarea de-a continua în condiții nefavorabile, abilitatea de a-i inspira pe alții. Modestia? Câteodată…unii dintre cei care ajung acolo sus sfârșesc prin a fii cam aroganți…cred că e și cam greu să nu fi arogant. Când lumea întreagă îți spune că ești extraordinar, ieși mai bine dac-o crezi. Nu contează că tu știi cel mai bine cine ești. Nu contează că-ți știi foarte bine limitările. Mai bine uiți de ele. Încrederea afișată public e cheia. Bluff sau nu, ce mai contează?

Gigel, de exemplu, e definitiv un om de succes. El a studiat business management în străinătate la una dintre cele mai prestigioase universități din lume. Acum lucrează în bancă. Aduce băncii milioane de euro pe an – investiții la bursă și alte derivate. Are salariu foarte bun, își permite să zboare în cealaltă parte a lumii pentr-o săptămână de vacanță. Mașină, casă, vacanțe prin toată lumea…și n-are nici 35 de ani.

Votează Kalokela la categoria ”om de success”

Dacă s-ar determina democratic cine sunt acei oameni de succes, eu aș vota pentru Kalokela. De ce? În principal din următoarele motive:

  • n-am întâlnit o persoană atât de modestă precum ea
  • are o tărie de caracter incredibilă
  • e darnică din puținul pe care-l are
  • rar sunt momentele în care îi lipsește zâmbetul de pe buze
  • e persoana care aduce pâinea în casă într-o țară în care femeile sunt de cele mai multe ori întreținute
  • are suflet mare

Cine-i Kalokela și care-i marele ei succes? Marele ei succes e abilitatea de a avea mereu zâmbetul pe buze și de a fi atât de darnică știind că vreo 19 oameni (7 copii și 12 nepoți) depind de ea. Și știind că tot ce poate să le ofere e cucuruzul din grădină și salariul de mecanic de biciclete. Toți trăiesc la ea în casă, într-un sat din nord-estul Namibiei, aproape de granița cu Zambia și Botswana. E de loc din Zambia, dar trăiește de mulți ani în Namibia. Doar ea și unul dintre copiii ei lucrează. Primul născut a murit la 42 de ani. Al doilea născut are acum 39. Soțul ei e pensionat fără pensie. E bolnav. Stă acasă și mai face câte-un ban reparând pantofi pentru vecini. Mi-a reparat și mie adidașii, li se dezlipiseră talpa.

Era bucuroasă – una dintre nepoate a rămas gravidă. Tatăl copilului…prin alt oraș. Va avea curând și un stră-nepot în casă.

Cu toate astea, Kalokela venea la lucru dis de dimineață în fiecare zi cu zâmbetul pe buze, după vreo 4/5 km de mers pe jos ca să vândă și să repare biciclete împreună cu cei alți patru colegi ai săi. Venea în fiecare dimineață cu porumb fiert în traistă pentru mine și Paulina, vizitatoarele lor.

Am fost să le vizităm casa – plin de copii în jur care jucau fotbal desculți pe nisip. Mare cartier plin de copii, m-am gândit. Abia mai apoi am aflat că de fapt majoritatea stătea la Kalokela în casă.

Sufletul ei mare m-a lăsat fără cuvinte. Nu-i ăsta un lucru care contează? Nu-i viața ei o înșiruire de reușite? Nu e ea o persoană de succes? Pe mine, cu siguranță, m-a inspirat. Nu doar prin povestea ei, ci prin atitudinea mereu pozitivă pe care o are și prin modestia ei. M-a inspirat mult mai mult decât mă inspiră poveștile celor care își fac averile din speculații financiare sau din afaceri cu etică îndoielnică.

Tare mult mi-aș dori ca modelele noastre de oameni de succes să arate mai mult ca și Kalokela și mai puțin ca și Gigel.

Mi se pare sincer foarte trist că sunt atât de mulți oameni faini în lume care sfârșesc prin a depune un efort uriaș în a deveni Gigel, când ar putea, de fapt, face atât de multe pentru societate dacă ar alege un alt model de success.

O ocheadă rapidă în viața unui pilot

Maun, locul în care sunt acum, e aproape de delta râului Okavango. E un orășel drăguț la care localnicii îi spun sat, deși are aeroport. Nu numai că are aeroport, dar e probabil așezarea cu cea mai mare rată de piloți pe metru pătrat.

Gazda mea e unul dintre ei. ”Principalele motive pentru care m-am hotărât să mă fac pilot”, glumește el,”sunt banii, femeile și călătoritul. În Maun, nu am de niciunele.” Toată lumea râde cu poftă. Modul în care spune gluma, privirea amuzată și tonul sincer al vocii ascund foarte bine faptul că nu mai știe exact de câte ori a folosit gluma asta.

”Sunt atât de mulți piloți în Maun”, continuă, ”că dacă vrei să vrăjești o fată, ieși mai bine dacă îi spui că faci parte dintr-o echipă de cercetare care încearcă să introducă ursul panda în delta Okavango.” Râsete nenumărate. Urși panda? În delta Okavango? ”Bineînțele. O dată aproape că am scăpat basma curată. I-am spus fetei că e un proiect pe termen lung, dar că suntem foarte optimiști. Cea mai recentă realizare a fost că aproape am reușit să găsim o modalitate de-a crește bamboo în deltă. Asta pentru că, după cum bine știți, urșii panda mănâncă vreo 100 de kilograme de bamboo pe zi.” Râsete și mirare în jurul mesei. Pe bune? 100kg de bamboo pe zi? ”De un’ să știu? Habar n-am. Nu-i ușor să impresionezi o fată!”

E un tip înalt ce arată bine, are 26 de ani și un excelent simț al umorului. Pentru că-i curios și de treabă, comunică bine cu oricine. Nu bea. De fiecare dată când neîndemânarea lui iasă la iveală sau când spune o glumă nelalocul ei, prietenii lui îl scuză: ”A băut prea multă apă minerală cu lămâie.”

Gătește pentru el mai tot timpul. E foarte atent cu dieta lui: nu mănâncă prea mult zahăr, nici lapte nu bea pentru c-a citit niște articole despre hormonii de origine animală din lapte. Gălbenușuri de ou mănâncă doar din când în când, știe că au colesterol ridicat. Își iubește slujba și nu se vede făcând altceva în viață, în afară de zburat. ”Singurul mod în care aș renunța la zburat ar fi dacă mi-aș pierde licența medicală.” După ce l-am auzit spunând asta, mi-am dat seama cât de mult sens are stilul lui de viață sănătos.

De ce-și iubește slujba atât de mult? ”Sentimentul de-a fi acolo sus, deținând controlul asupra mașinăriei ăleia mari, văzând toate peisajele alea minunate de sus e tare special, greu de descris. Fiecare decolare și fiecare aterizare e diferită. E pur și simplu un sentiment minunat să zbori.”

Delta Okavango de sus

În timpul liber, iasă în oraș cu prietenii lui (majoritatea alți piloți sau oameni ce lucrează în turism), merge la sală de două ori pe săptămână și își scoate motocicleta pe multele poteci prăfuite de pe lângă Maun.

E al treilea an și ultimul pentru el în Maun. Lucrează șase zile pe săptămână, zburând între 4 și 7 ore pe zi, dar câteodată mai tre să stea și la birou. În fiecare seară, pe la 5, își află programul pentru ziua următoare. Timpul petrecut la lucru depinde de zborurile programate. Câteodată, când are noroc, stă peste noapte la una dintre pensiunile luxoase din inima deltei, alea la care oamenii tre să plătească mii de dolari pe noapte. În momentul ăsta, are permis să zboare cu maxim 12 pasageri.

La sfârșitul anului, când nu-i foarte aglomerat, are o lună liberă, singura oportunitate pentru el de-a călători. Dar anul ăsta și-a luat două luni libere ca să poată face un tur în Botswana, Namibia și Africa de Sud pe motocicletă singur. A postat câteva video-uri faine despre călătoria lui pe youtube.

Prima dată când a trecut granița în Botswana a fost de Ziua Păcălelilor, în 2015, dar nu s-a așteptat c-o să stea aici. La început a căutat locuri de muncă în Tanzania și-n Zambia. A venit în Botswana doar pentru că n-a primit oferte în țările respective. Odată ajuns în Botswana, a primit o oferă în următoarele două săptămâni. Piloți de tufiș (bush pilots) li se spune. Lui îi place. Dar anul viitor va ateriza în alt loc. Poate pe undeva prin Asia, poate prin Canada, încă n-are habar. Depinde de cum o să i se așeze lucrurile.

Îs acu deja de două săptămâni în Maun, dar e a doua oară când îl întâlnesc pe el și pe câțiva dintre prietenii lui (m-a găzduit câteva zile și în decembrie anul trecut). ”Ooooo….te-ai întors?” mă întâmpină ceilalți piloți pe care i-am întâlnit în decembrie. ”Am crezut că ăștia cu couchsurfing-ul merg într-o singură direcție.” Adevăru-i că și eu am crezut la fel. Dar se pare că nu merg întotdeauna lucrurile așa cu te-ai aștepta să meargă. ”Io-s ca un parazit din ăla de care nu te poți scăpa.” am răspuns în glumă în timp ce mă-ntindeam să-i îmbrățișez.

Faptul că am stat mai mult în Maun a fost clar o oportunitate bună de-a trage o ocheadă mai bună în viața unui pilot din Botswana. E minunat să povestesc cu cineva care-și iubește slujba și are certitudinea că ăsta-i lucrul pe care vrea să-l facă toată viața. Nu-și privește slujba precum ”tre să-mi câștig și eu pâinea cumva”, ci mai degrabă precum ”slujba asta-i o parte din ce mă face fericit/complet”. Și viziunea asta-i un lucru foarte fain de avut.

Pupici de elefănțel pentru toți cititorii mei fideli și infideli 🙂

Ceea ce știu cu siguranță e din ce în ce mai puțin

Perspectivele se schimbă și câteodată se schimbă destul de repede.

Când aveam 9 ani, doamna învățătoare ne-a cerut să ne scriem o scrisoare nouă înșine peste 20 de ani. Nu-mi amintesc foarte bine tot ce-am scris în scrisoare, dar îmi amintesc câteva dintre presupunerile pe care le-am făcut atunci referitoare la cum va arăta viața mea când voi avea 29 de ani.

Continuă lectura „Ceea ce știu cu siguranță e din ce în ce mai puțin”