10 lucruri pe care le fac pentru/datorită bebelului meu de 6 luni

Am un bebel de 6 luni. S-a născut în Maun, Botswana, pe 10 decembrie 2016 pe canapeaua pilotului de tufiș. Are pașaport de Botswana. Nu-s sigură cine-i tatăl și nici nu-s dispusă să investighez chestiunea. În orice caz, deși-i gagiu fain, pilotul nu-i printre suspecți. Bebelul meu e copil din flori.

Nu-s cea mai bună mamă din lume, dar încerc cât pot eu de bine. Am învățat o grămadă de lucruri noi și încă învăț o grămadă. Am învățat că-i place să fie băgată-n seamă, vrea să aibă mereu cât mai mulți oameni în jurul ei, așa că încerc din greu să-i ofer asta de când s-a născut.

Dar adevăru-i că din când în când suntem doar noi două. Câteodată nu-mi vine să caut oameni care să vrea să vină să fie în preajma ei, chiar dacă știu că asta ar face-o fericită. Ia atât de multă energie să caut oameni. Și dup-aia tre să fac pe gazda, să le ofer gustări și băuturi, să fac conversație, să le ofer divertisment și toate cele.

Câteodată e fain să ai o petrecere și am chef s-o organizez, dar altă dată prefer să-mi petrec timpul spunându-i povești, cântându-i sau doar privind-o cum doarme. Mă relaxează.

O cheamă Just Lea Veand Live Hărău. Eu o strig Lea.

Am auzit că bebelușii încep să-și dezvolte personalitatea foarte devreme. Cică ar trebui deja să mă decid ce fel de personalitate vreau să aibă Lea și să acționez pe măsură – să-i citesc un anumit tip de povești, să-i dau un anumit tip de mâncare, să-i cumpăr un anumit stil de haine. Dar eu vreau să-i dau șansa de-a allege când se face mare, vreau să gândească pentru ea, așa că îi citesc tot felul de povești, îi cumpăr tot felul de haine, chiar și mâncarea e foarte diversă, în funcție de ce-i în sezon. Primește câte-un pic din toate cele.

Lea nu-i un pui de om, e un blog.

Cum de curând a fost aniversarea ei de 6 luni, cadoul meu mic pentru ea e o listă de 10 lucruri pe care le-am făcut pentru/datorită ei. Uite-o:

  1. M-am întors la Facebook și m-am înscris într-o grămadă de alte platform de socializare media (Twitter, Instamgram, Pinterest) într-o încercare de-a găsi oameni dispuși să-i ofere atenția pe care-o vrea.
  2. Am setat notificări printr-un newsletter cu ajutorul prietenului meu nou Mailchimp prin care oamenii pot să decidă să-i urmărească progresul lui Lea. Cinci dintre oamenii care s-au înscris nu sunt prieteni sau familie, nu-i cunosc. Cred că-i super tare, nu doar prietenii și familia o urmăresc pe Lea cum crește.
  3. Datorită ei, am descoperit o lumea despre care nu aveam habar că există – lumea celor duși cu pluta care aleg să fie boschetari în timp ce-și câștigă traiul pe net (nomazi digitali, își spun). Lumea asta e imensă și e formată din oameni de toate vârstele, chiar și familii cu 4/5/6/7 copii.
  4. M-am împrietenit virtual cu Timo, ardeleanul care-a făcut înconjorul lumii cu autostopul cu 80 de dolari în buzunar. Are și el un blog de 4 ani, dar Lea n-are probleme să se joace cu alți ”copii” mai mari, chiar dacă e câteodată intimidată.
  5. M-am făcut scriitoare din greșeală. Am început să fiu plătită ca să scriu pentru prima dată în viața mea. În ultimele lumi, am făcut $453.82 din scris. Yuhuu! Cine ar fi crezut că-i posibil?
  6. Am început să mă uit la lumea din jur din perspectiva lui Lea – ce-i nou pentru ea? Ce ar vrea ea să-i spună lumii?
  7. Am realizat că văzând-o pe Lea cum crește, spune o grămadă despre mine, schimbările mele de perspectivă, ideile mele. Și sunt mai deschisă și mai sinceră despre valorile mele și modul în care văd lumea – n-aș putea s-o mint niciodată pe Lea. Vreau să devină un cetățean al lumii deschis la minte, respectat, responsabil,darnic și bun la suflet.
  8. Ca orice mamă, vreau să-i ofer tot ce-i mai bun în lume lui Lea. Dar, în același timp, nu vreau (și nu-mi permit) să-o răsfăț și nici nu vreau să crească cu impresia că banii sunt cel mai important lucru din lume. Pentru că nu-s. Vreau să aprecieze valoarea lucrurilor folosite/reciclate, să fie creativă și să găsească soluții pentru nevoile ei folosind lucruri gratis din jurul ei. Nu vreau să se transforme într-un om de vânzări, care vrea doar să convingă oamenii să cumpere tot felul de produse pentru profitul ei personal. Vreau să învețe să fie darnică fără să aștepte nimic în schimb. Pentru că, în final, ceea ce contează cel mai mult e să fii bun.
  9. Am început să fiu iar în contact cu câțiva prieteni vechi, oameni faini cu care am pierdut legătura de ani de zile, oameni care cumva au aflat despre Lea fără ca eu să le spun și au luat inițiativa de a-mi scrie. Foști colegi de liceu, foști colegi de facultă, foști colegi de apartament, prieteni de la școli de vară, foști colegi de lucru și foști șefi, toți scriind e-mail-uri încurajatoare, toți foarte entuziasmați despre noul meu stil de viață și despre Lea, oameni cu care mi-am petrecut părți din viață, dar cu care am pierdut legătura din cauza circumstanțelor.
  10. Sunt mai deschisă cu oamenii din jur.

Interacțiunea mea cu Lea mă duce de multe ori în afara zonei mele de confort. De cele mai multe ori mă simt mult mai bine în poziția de ascultător. De multe ori deschid gura doar ca să-i fac pe cei din jur să râdă sau să pun întrebări, fie din pură curiozitate/interes, fie ca să fac conversația să curgă. Dacă oamenii nu mă întreabă lucruri direct, nu vorbesc foarte mult despre viața mea și ce-mi trece prin minte. Spun ușor povești amuzante din viața mea, râd de mine însămi, râsul e cu siguranță sănătos.

Dar Lea nu vorbește, așa că sfârșesc prin a-i spune povești despre TOATE CELE.

Câteodată parcă mă face să mă simt un pic expusă. Chiar ar trebui să-i spun despre întâlnirea mea fierbinte din vineri, 13? Oare dacă-i spun despre aventurile mele de călător cu buget redus o să creadă că-s zgârcită? O să enervez pe toată lumea dacă spun că să colectez gunoaie pe stradă pentru reciclat e cea mai bună slujbă pe care-am avut-o vreodată? Or să înceapă ai mei să creadă c-am înnebunit cu totul? Oare o s-o întristeze dacă-i spun despre momentele în care am sentimente negative? E ca și când dintr-o dată permit tuturor să-mi citească mintea plină de gânduri încâlcite și idei nebune, de multe ori proaste.

Și asta-i un pic înspăimântător într-o lume în care se presupune că-i musai să te iei în serios. Se presupune că-i musai să ai încredere în forțele propri. Se presupune că trebe să ȘTII EXACT cine ești, ce vrei în viață, care-ți e planul pentru următorii 5 ani. Dar totuși eu în momentul ăsta n-am habar de nimic și nu-i ascund deloc asta lui Lea. Să mă prefac că știu n-ar fi cinstit.

Peste cinci ani de aici…cine știe? Poate o să fiu încă în Botswana sau Namibia, prin vreun sat pe undeva sau poate pe undeva prin America de Sud sau poate în India sau poate înapoi în China sau poate înapoi în România. Mexico? Noua Zeelandă! Canada? Kenya! Nepal! Laos? Nu…poate nu Laos pentru că Trini nu m-ar vizita niciodată.

Poate o să scriu până la urmă o aplicație pentru unul din castelele moca din Italia. Poate-o să public o carte. Poate mă întorc iar la finanțe/economie. Poate deschid un ONG. Poate deschid o fermă de permacultură undeva în lume. Poate-o să am un copil uman să se joace cu Lea. Poate că nimic n-o să se schimbe în viața mea. Poate că totul o să se schimbe în viața mea.

Sau poate un meteorit o să lovească pământul și o să fim toți îngropați pe undeva (mai puțin Elon Musk, care-o să fie pe Marte, încercând să găsească o modalitate de-a procrea de unul singur ca să salveze umanitatea). Habar n-am.

Mă rog…tot ce știu e că timpul zboară repede. S-au dus deja 6 luni din viața mea de bloggăr de călătorie în devenire care nu chiar are un blog de călătorie. O nișă, zic ei…trebe să găsesc o nișă. În orice caz, fu amuzant până acum și aștept cu nerăbdare să văd ce șmecherii o să mai învețe Lea în următoarele 6 luni.

Ah, a propos, dacă vrei să ajuți un bloggăr în devenire confuzat, și dacă vrei să fii la current cu creșterea lui Lea, astea-s câteva lucruri pe care poți să le faci:

  • Dă-i subscribe la newsletter (o să primești maxim două e-mail-uri pe săptămână cu articolele noi)
  • Dă-mi feedback – poți să lași comentarii mai jos, pe facebook, pe Twitter, pe LinkedIn, în formularul de la contact, trimite-mi un mail…orice vrei
  • Sharing is caring! – dă articolele mai departe prietenilor tăi
  • Urmărește-mă pe facebook, instagram, Pinterest, Twitter
  • Și cel mai și cel mai important:

Zâmbește – viața-i scurtă, nu știi niciodată când o să înceapă să-ți cadă dinții!

Bătăliile unui blogger în devenire (sezonul 1, episodul 4): Pinterest

De când mi-am deschis blogul, sunt într-un proces continuu de învățare despre industria asta. Citesc tot felul de cărți electronice, cercetez despre cum fac alți oameni treaba asta, încerc să găsesc cursuri online…de multe ori sunt copleșită de toate informațiile disponibile pe net. Dar m-am entuziasmat acu ceva vreme când am dat peste un curs online despre cum folosesc profesioniștii Pinterest.

Mi-am deschis un cont de Pinterest acum câteva luni, prin ianuarie pentru că toate articolele pe care le-am citit despre blogging pomeneau Pinterest. Se pare c-ar fi mai bun decât Facebook, are potențial să aducă mai mulți cititori. Și în ianuarie încă eram hotărâtă să nu mă întorc la Facebook. Mă rog…lucrurile se mai schimbă, principiile se mai calcă în picioare, așa că sper că deja mi-ai dat ”like” la pagina de Facebook. 😀

Deci mi-am deschis contul de Pinterest prin ianuarie, mi-am pus pe blog un buton de ”urmărește-mă pe Pinterest”, dar de fapt abia-l folosesc din când în când: nu m-am prins foarte bine cum se folosește și-am tot amânat să butonez ca să-mi dau seama. Cursul online moca a fost șansa să fac asta.

Am început să urmăresc cursul, am luat câteva notițe, am devenit geloasă pe viteza cu care mergea internetul trainer-iței – paginile se încărcau așa repede pe ecranul ei, de trebuia să pun mereu pe pauză video-ul – și mi s-a părut că învăț ceva util și că mă deșteptățesc. Pinterest funcționează cu ”table” (boards) care pot să fie secrete (le vezi doar tu) sau pot să fie publice. Alegi o temă pentru fiecare ”tablă” după care ”agăți” (pin) chestii pe tablă. Chestiile sunt site-uri/poze/idei pe care le găsești online. Scopul e să le arăți celor care te urmăresc chestii deștepte, interesante, idei noi. Sau să-ți amintești doar ție de lucruri pe care le-ai văzut, caz în care le-ai pune pe o tablă secretă.

Un sfat în cursul ăsta online la care mă uitam eu a fost: chiar dacă îți ia mai mult timp, fă-ți o tablă secretă la care să-i spui ”tabla de revizuit” ca să te asiguri că ce postezi e în concordanță cu marca ta înregistrată (brand) și că articolul e de calitate. Sincer sfat…dar sfatul ăsta sincer m-a făcut să realizez: 

Mămicuța ei de treabă! Nu trăim în lumea mea idealistă în care oamenii agață și distribuie site-uri pentru că într-adevăr cred că sunt lucruri de valoare care merită citite la scară mai largă.

 Trăim într-o lume de spamm-eri în care tot ce contează sunt numerele. Vreo 25 de agățări (pins) pe zi e numărul ideal, zic ei. Ceeeeee???? Douăzeci și cinci?? Pe zi??? Io mă gândeam că cinci sunt deja prea multe…adică, n-aș trimite niciodată 5 site-uri pe zi prietenilor mei și dacă vreunul dintre ei mi-ar face mie asta, i-aș spun cel mai prietenos ”mică-ta de spammer”.

Când primesc un link de la un prieten îl deschid pentru că îmi cunosc destul de bine prietenii ca să știu că are conținut de calitate, indiferent dacă e un articol serios sau o glumă/ceva amuzant. Douăzeci și cinci de agățări pe zi????? Chiar dacă aș avea creierul unui super-computer și mi-ar lua doar un minut să citesc un articol întreg, 25 de articole tot e un ditamai numărul. Dacă aș petrece 3 ore doar citind articole pe net, ar însemna că aș putea citi 180 de articole. Alegându-le pe cele mai bune 25, ar însemna să distribui 13.8% din ce citesc. Tot e un procent mare. Tot nu reprezintă cele mai super extra articole. Aia ar fi maxim 5%. Și câte articole într-adevăr de calitate sunt acolo? Chiar sunt destule ca eu să pot distribui 25 pe zi pentru o săptămână? Sau poate e și despre a agăța aceleași lucruri încă o dată…a distribui și a redistribui aceleași chestii…

Asta îmi aduce aminte un pic de mitul ardeleanului care merge la facultă în București: ardelenii tre să-și ascută coatele înainte să ajungă în capitală ca să-și poată face loc printre multitudinea de oameni, mai ales la metrou, altfel n-au nici o șansă să supraviețuiască – restul oamenilor au deja cotele ascuțite, mai puțin ei.

Povestea cu Pinterest pare-mi-se la fel: singura variantă de a fi ”eficient” e să te bagi în seamă, să devi spammer, să distribui și redistribui și redistribui până când cineva remarcă ce-i cât de cât de calitate…toate chestiile alea pe care nici măcar nu le-ai citit cum trebuie (presupunând că măcar te-ai uitat la ele în diagonală).

Dar serios acu…ce s-a întâmplat cu ideea de a distribui doar chestiile care contează, lucrurile care au o semnificație și care într-adevăr te inspiră? Unde sunt articolele alea pe care le citești și te gândești ”uau! Sunt sigură că și prietenilor mei le va face plăcere să citească asta și sunt curioasă care-i părerea lor despre cele exprimate în articol”? Ce s-a întâmplat cu ”calitate, nu cantitate” în industria asta? Cred că-s toate îngropate sub munți de porcării și spam…tre să fie pe undeva pe sub multele straturi de douăzeci și cinci de agățări pe zi.

Ah…marketing-ul mamii lui…îmi pierd speranța…

Iubire nomadă virtuală – varianta feminină

Pe la treizeci de ani, oamenii întregi la minte sunt preocupați să-și cumpere apartamente, mobilă, căruț pentru copchil, mașină, lună de miere exotică și altele asemenea – majoritatea pe credit pe vreo 30 de ani, să fie de aceeași dimensiune cu vârsta.

Dar lumea-i plină de țicniți. Boschetari care trăiesc ani de zile dintr-un rucsac, care se mută mereu din oraș în oraș, din țară-n țară, din continent în continent, care în loc să acumuleze ca oamenii întregi la minte, preferă să se scape de lucruri ca să-și facă rucsacul mai ușor. Definiția succesului e asta:

N-ai ce le face…nu poți să-i salvezi. Așa i-o lăsat mama natură. Le lipsește cel puțin o doagă. Încercă și tu să-i înțelegi.

Doi dintre țicniții ăștia sunt Irina și Timo.

O auzit Irina de Timo de la un alt ardelean țicnit – cică băiatu’ vrea să facă înconjoru’ lumii cu autostopu’, o fost și pe la televizor și e mare vedetă pe feisbuc. Da’ păi Irina de un’ să știe? Doi ani în China n-o avut nici feisbuc, nici televizor. Nici măcar iutub nu mere acol. Abia și-o mai verificat și ea e-mail-ul din când în când. De vreo două ori, o țâră o lipsit s-o dea ai ei la dispăruți.

Amu’, însă, de prin noiembrie 2016, Irina boschetărește prin Africa. Acu-i prin Botswana. Și cum internetu’ așe mere de bine când nu stă, s-o gândit că vrea și ea să se facă bloggăriță când se face mare. De scris, oricum termină cel puțin câte-un caiet pe an cu gânduri, idei, întâmplări și ce i-o mai trece prin cap. Măcar o parte din caietele alea, ar putea să-i lase și pe alții să citească.

Așa că, după Crăciun, s-o gândit să ceară sfaturi despre bloggăreală de la alții mai știuți. O scris ea, de fapt, la mai multă lume. Dar numa Timo o băgat-o-n seamă. Îi drept, după vreo două luni. Dar Irina știe că nu-i ușor să fii boschetar, așa că s-o bucurat tare mult când prin februarie o primit de la Timo un ditamai mail-ul cu idei.

De atunci Irina și Timo tot își scriu mail-uri lungi, se sfătuiesc, își dau idei, se ajută cu tot felul. Irina l-o ajutat pe Timo să-și instaleze mailchimp și google analytics, Timo o convins-o să se întoarcă la facebook. I-o scris:  ”Hai imaginează-ți crearea noului facebook ca pe o schizofrenie. Oricum, și dacă o faci și dacă nu o faci, tot o să fii nemulțumită.” Și după ce Irina și-o călcat în picioare principiile și s-o întors la facebook, Timo i-o editat poza de profil. Și asta-i fain.

După unul dintre mail-urile Irinei în care ea a scris ”la dracu’ cu dragostea”, Timo i-o răspuns că acum nu-și mai dorește noroc în dragoste, ci noroc să scape de ea. De atunci, Irina evită subiectul, nu vrea să fie responsabilă pentru inimi zdrobite.

De vreo săptămână, două Timo trece printr-o fază. Zice că nu mai vede lucrurile ca înainte, că ce simte nu are un sens, nu are un frumos și de ce să scrie pe blog? Irina o cugetat câteva zile și în final i-a răspuns cu un mail chiar mai lung decât de obicei – aproape un roman, clar de dimensiunea unei nuvele. Ea crede că schimbările de perspectivă sunt normale, mai ales după toate experiențele prin care Timo a trecut în ultimii ani.

În plus, Irina e convinsă că trăirile lui Timo actuale au un frumos tocmai prin unicitatea lor – nu-i ușor să te întorci într-un loc care se presupune că-i ”acasă” după ani de zile de boschetărit. Și dacă mai ești și țicnit, lucrurile-s și mai complicate. Și asta face povestea frumoasă tocmai prin onestitate și realism.  Irina ar citi cu siguranță toate postările lui Timo despre schimbarea lui de perspectivă.

Oricum ar fi, un lucru-i clar pentru Irina: și dacă singurul lucru bun care iese din bloggăreala ei e noua prietenie virtuală pentru copii țicniți, efortul tot s-o meritat.

Cum zice Timo în articolul lui despre iubirea nomadă virtuală, nu spargeți bula de săpun a boschetarilor pentru că ei boschetăresc fericiți.

Google analytics pentru ciobănași prostuți ca Timo

M-o întrebat Timo cum să-și instaleze și el google analytics pe site-ul lui. Cică-i ciobănaș prostuț și nu știe să butoneze. Nici io nu-s mult mai brează, dar i-am promis că-i dedic un post pe blogulețul meu care are de zece ori mai puțini cititori decât al lui (sau o fi de douăș’ de ori? Poate numa de cinșpe…naiba știe! Oricum, ce-i clar e că nu jucăm în aceeași ligă). Cine-i Timo ăsta? Las că ajungem și la bârfotecă mai pe la sfârșitul articolului. Deocamdată hai să facem ce ne-am propus.

Ce știe google analytics să facă?

Înainte să o luăm pas cu pas cu instalarea, poate te întrebi de ce-ți trebuie google analytics. Dacă nu te întrebi și vrei doar ajutor cu instalatul, poți să sari peste poveștile astea direct la pașii de instalare.

Când ai un site sau un blog, e folositor să știi câtă lume te citește, la ce ore, din ce țări și ce orașe, care îți sunt cele mai citite articole, cum au ajuns oamenii pe site-ul tău sau poate ești doar curios să știi ce telefoane au oamenii care te citesc (da, și eu m-am minunat, dar chiar afli tipul telefoanelor de pe care ești citit!).

E util că primești feedback chiar dacă cei care te citesc sunt prea ocupați să-ți scrie un mail despre cât de varză sunt articolele tale: afli care-s articolele pe care oamenii le citesc, care-s alea ce-s închise după 10 secunde, știi cam cât timp petrece fiecare utilizator pe site și cam câte pagini citește, afli ce funcționează și ce nu funcționează. Uite, de exemplu, ăsta-i graficul cu sesiunile și vizualizările de pe blog-ul meu din ultima lună (din 1 martie până-n 5 aprilie):

Diferența dintre o sesiune și o vizualizare e că o sesiune poate să aibă mai multe vizualizări. De exemplu, dacă azi deschide Costică site-ul tău o dată, înseamnă că una dintre sesiunile tale vine de la Costică. Dar Costică poate să citească mai multe pagini dacă-i place cum scrii, poate chiar 7 pagini. În cazul ăsta vei avea 7 vizualizări de la Costică.

Nu râde de statisticile mele, știu că am puțini cititori, îs și eu la început. Nu asta contează. Ce voiam să vă arăt e că alternează în funcție de câteva variable: cât de activă sunt într-o anumită săptămână, subiectele despre care scriu, câți oameni află despre ce scriu etc. etc.

Acu’ vreo săptămână (colea, în 28 martie), mi-am călcat pe inimă și m-am reîntors la facebook. Se vede deja bine în grafic, îs mai mulți cititori decât înainte. (Da, Brîndule, știu c-ai avut dreptate!)

Între 22 și 30 martie n-am postat mai nimic, așa că de unde cititori prin 25, 26, 27?

În 7/8 martie n-au fost mulți utilizatori pe site (puține sesiuni), dar au fost destul de multe afișări de pagină. Asta în principal pentru că m-a citit intensiv Mițălău, bun prieten, fost coleg de liceu. Mi-a trimis un mail să mă înștiințeze că-i la curent cu toate postările mele. Motivul? S-a întâlnit cu Dani (alt fost coleg de liceu) care știa despre viața mea de boschetar, nu pentru c-a povestit cu mine (băi, Dani, scrie și tu un mail când ai vreme că nu mai știu nimic de tine de ani de zile!), ci pentru că a dat peste blog-ul meu. Mițălău, care-mi scrie mail-uri relativ regulat, zice că s-a simțit aiurea și s-a pus pe recuperat.

Îmi place și să fac pe micul spion și să mă uit la țările și orașele din care mă citesc oamenii.

Uite aici țările:

Și uite și orașele:

Și asta e tare, că știu că în Sale și Manchester e doar Kanti și prieteni de-ai lui, în Grenada e doar Kathy, în Shanghai cred că-i doar James, în Hunedoara e doar soră-mea, în Brazilia doar Michael (fondatorul bennamibia.org care se chinuie și mă chinuie momentan cu viza mea pentru Namibia), în Franța cred că-i Flo, în Danemarca sunt Jenni și Minna și în UK mi-a crescut numărul de cititori de când s-a întors Luci din vacanță. Sunt un mic spion! Restul locurilor au un mix de oameni…și nu știu încă cine-i în Cluj.

Alt lucru fain la google analytics e că poți să vezi cum au ajuns oamenii pe site-ul tău. Poate te-au găsit printr-un alt blog, poate de pe facebook, poate de pe twitter, poate te-au căutat pe google, poate ți-au pus blog-ul la pagini favorite și se conectează direct așa, poate din newsletter-urile pe care le trimiți. Și vezi datele așa:

La fiecare categorie, poți să mai dai un click și să vezi mai multe detalii. Eu o să-ți arăt ce-i la mine sub categoria ”Social”:

Deci, da, facebook rulează, n-am cum să neg asta!

No, cam asta poți să faci cu google analytics. Eu încă nu-l folosesc la adevărata lui valoare, n-am destui cititori (încă) pentru asta. Mai mult mă distrez, ca un mic spion ce vreau să fiu.

Și totuși…cum se instalează google analytics?

Serios, mă Timo, că orice ciobănaș prostuț poate face asta. Ia uite aici indicații cu pași de bebeluși, mici mititei:

Pasul 1. Meri la pagina lui Google Analyitcs. Dacă ai deja adresă pe gmail, te-ai scos. Poți să te loghezi cu adresa respectivă. Știu că tu n-ai, Timo dragă. Meri mai jos pe pagină. O să vezi undeva în stânga ”Google Analytics” și un buton mare verde pe care scrie ”Sign up for free”. Apasă-l și zi-le tot ce vor să știe. Vrei să-l setezi pentru ”website”, nu ”mobile”. După ce-ai scris informațiile site-ului/blog-ului tău, apasă pe ”Get Tracking Code”.

Pasul 2. Copiază codul pe care-l primești într-un document/notepad, fă-i o poză sau scrie-l pe-o hârtie. O să ți-l trebuiască mai încolo un pic.

Pasul 3. Meri la blog-ul tău, ”Wordpress Dashboard”. Du-te la ”Plugins”, ”Add new” și caută ”Google Analyitcs Dashboard for WP”. Apasă ”Install now”.

Pasul 4. În meniul din stânga din WordPress-ul tău, ar trebui să-ți apară undeva  ”Google Analytics”. Apasă pe el. Tre să ajungi în ”General settings”.

Pasul 5. Apasă pe butonul ”Authorize plugin”.

Pasul 6. No, acu’ îți trebe codul ăla ce l-ai copiat undeva în pasul 2. Tre să fie acolo o categorie numită ”Access Code”. Acolo-i unde tre să pui codul. Apasă dup-aia ”Save access code”.

Pasul 7. Gata-i toată treaba. Meri la ”Dashboard” și joacă-te cu el. Sau pe site-ul google analytics unde ți-ai făcut contul. Eu de obicei mă uit pe site (pozele mele-s de pe site). E mai simplu de butonat pe dashboard, dar sunt mai multe detalii pe site.

Așa…terminarăm…acum mai trebe numa să butonzi un pic ca să ajungi să folosești google analytics ca un ciobănaș profesionlist.

No, Timo dragă, ai reușit să-l instalezi? Dă-mi de veste dacă nu, că fac consultață moca pentru vedete falite!

Și deci cine-i Timo ăsta? Bine, ne mutăm la bârfotecă SRL. Poate-ai auzit deja de el…îi un copchil nebun ce de vreo 6 ani tăt încearcă să înconjoare lumea cu autostopu’, deși-i mereu falit. Ardelean de-al nost țicnit. Taman ce-o reușit mai acu vreo lună/două. Acu-i din nou prin România o vreme, deși s-ar putea s-o-ntindă prin alte zări curând. Cică poate-l angajează unii prin Germania. Nu ne știm personal, dar ne citim din când în când, că tot suntem amândoi duși cu pluta. Îi plac și lui mail-urile lungi, deși e mare meșter pe feisbuc. Meșter din ăla de tu nu poți să-i trimiți invitație de prietenie, doar el poate să-ți trimită ție, un fel de James Bond. Deci sunt onorată că-l am în lista de feisbuc.

Dacă nu știi unde să-l găsești, își duce veacul pe blogul ăsta al lui de ciobănaș prostuț fără google analytics. Îi copchil fain. Merită o dedicație din partea nașului.

***Einstein image: copyright to Dondy Razon on Flickr

Cum mă făcui io scriitoare din greșeală

Jurnalul meu nu m-a plătit niciodată ca să scriu. Nici nu m-am așteptat acum câțiva ani că cineva mă va plăti vreodată pentru scris. Da’ s-o întâmplat să am noroc luna trecută. Am trimis și eu la oha (cum zicem noi în Ardeal) un articol de pe blog la o adresă de mail. Ziceau că trip101 caută scriitori. Nu-s io scriitoare, dar am zis că încercarea moarte n-are. După un formular, un articol de probă pe o temă impusă de ei și o poveste pe skype, s-o întâmplat. Nu știu cum de m-or luat…poate că și blogul ăsta o avut contribuția lui? În orice caz, se pare că mă făcui scriitoare.

Contractul – câteva detalii

Sinceră să fiu, plătesc puțin, deși au așteptări înalte. Instrucțiunile sunt foarte bine scrise, tre să citești tot înainte să te apuci de scris. Plătesc doar 10 dolari pentru fiecare articol (articolele trebuie să aibă cel puțin 1000 de cuvinte) și vor măcar 10 articole pe lună. E nevoie de ceva muncă (și de internet bun) ca să scrii articolele. Deși job-ul în sine e destul de flexibil, sunt câteva deadline-uri ce trebuie respectate.

Entuziasmul începuturilor noi

Martie a fost prima lună, așa că acu sunt 10 articole publicate de mine pe site-ul lor și-i musai să mă laud. Urraaaaaa! Articolele sunt toate în engleză și acoperă o sferă largă de subiecte pe care eu le-am sugerat și ei le-au acceptat: de la România, la Namibia, la Botswana, la China. Dacă vrei să citești câteva din articolele astea, le găsești aici – nu, nu mă plătesc ca să le fac reclamă, mă laud și eu cu primele articole care mi-au adus un venit.

Cinci lucruri de ținut minte după prima lună

Am învățat câteva lucruri de când am început să scriu pentru trip101:

  • Articolele care au o structură clară, cu titlu pentru fiecare secțiune/paragraf sunt mult mai ușor de citit (rar structurez articolele pe blog)
  • Pentru SEO, articolul ar trebui să aibă o scurtă descriere care să apară pe google, când pagina apare ca rezultat în căutările oamenilor (io sar de obicei peste pasul ăla pe blog)
  • Când sunt folosite imagini de pe net, nu pot fi folosite decât imaginile care sunt clasificate pentru reutilizare (usage rights – labeled for reuse). Altfel poți intra în bucluc cu drepturile de autor.
  • Dacă-i musai, pot să scriu repede și pot să mă concentrez pe perioade lungi de timp pe scris. Doar că…atunci când scriu pentru blog, îs cam zăpăcită, tot felul de alte lucruri îmi atrag atenția precum mâncare, ceai, mesaje de pe whatsapp/wechat/qq, e-mail-uri, video-uri de pe youtube, poze care n-au nici o legătură cu ce caut de fapt, idei pentru alte articole ce-aș putea să le scriu etc. etc. Așa că sfârșesc prin a petrece mult prea mult timp scriind un singur articol.
  • Un editor face viața mult mai ușoară – încerc mereu să evit greșelile gramaticale/de ortografie și alt fel de greșeli, dar câteodată tot se-ntâmplă, așa că e foarte util când mai există o persoană să verifice după ce-ai terminat.

Om vedea ce-o aduce a doua lună…între timp, o să încerc să aplic și pe blogul meu câteva din lecțiile pe care le-am învățat de la noul meu mini-job. Cică perseverența ar fi cheia succesului. Ce-o fi însemnând ”succes”, n-am habar! În orice caz, începurăm!

brett jordan on Flickr

Bătăliile unui blogger în devenire (sezonul 1, episodul 3): A feisbucăni sau a nu feisbucăni, aceasta este întrebarea!

Mi-am șters contul de feisbuc acum vreo câțiva ani având câteva motive bune pentru a face asta. Cel puțin asta am crezut atunci și încă cred și acum.

Astea-s câteva dintre motive:

  1. Pierdeam mult prea mult timp cu lucruri fără rost.
  2. Eram bombardată cu reclame toată ziua bună ziua.
  3. Viața mea virtuală începuse să-mi eclipseze viața reală.
  4. Începuse să se transforme într-un fel de dependență.
  5. Am realizat că numărul agregat al ”like-urilor” reciproce e un indicator foarte prost pentru cât de mult sunt în contact cu prietenii mei.
  6. Voiam să mă simt specială: voiam ca prietenii mei să-mi povestească despre viața lor pentru că vor să facă asta și contez pentru ei, nu pentru că se întâmplă să fiu unul dintre sutele de oameni în lista lor de facebook.
  7. Nu voiam să contribui la spam-ul primit de sutele de oameni din lista mea de facebook cu noutăți din viața mea – poate că de fapt îi durea-n cot.
  8. Paginile și grupurile pe care voiam să le citesc erau mereu îngropate în tot felul de alte nimicuri.
  9. Uram să petrec o oră/două în fiecare an mulțumind tuturor celor care au primit o notificare de la facebook despre ziua mea de naștere (care se presupune că era ascunsă de la bun început) și care au decis să petreacă 3 secunde ca să-mi ureze un ”La mulți ani!” sec la care mă simțeam obligată să răspund.
  10. Sunt înceată, ca la noi în Ardeal, șablon după stereotip. Îmi place să cuget înainte să răspund oamenilor, deci prefer e-mailurile lungi în locul mesajelor rapide și scurte.
  11. Mi se părea (și încă mi se pare) că viața fără feisbuc permite o interacțiune cu cei din jur bazată pe calitate, nu pe cantitate.
Spunând un prietenos ”La revedere!” lui feisbuc 🙂

Dar acu’, după ce-am deschis blogul ăsta, mulți dintre prietenii mei zic că am idei preconcepute și că-s încăpățânată a propos de viziunea mea legată de facebook. Zic că, din nou, ca de cele mai multe ori în viața mea, aleg calea complicată în loc să-mi ușurez situația (da, face parte din personalitatea mea, chiar dacă îmi sare țandăra când alții îmi spun asta) – facebook ajută clar la a împrăștia vestea despre articolele ce le scriu. Unii prieteni chestionează ”valorile” și ”principiile” mele care mă fac să stau departe de facebook. Au câte un contra-argument pentru orice aș zice.

Chiar și noul meu prieten, google analytics, se bagă în discuție neinvitat din când în când: de fiecare dată când un prieten se decide să pună un articol pe profilul lor de facebook, cititorii mei cresc exponențial, câteodată chiar de 10 ori. Nici măcar nu pot să neg că totul vine de la facebook pentru că există un câmp ce-mi arată exact câți oameni au ajuns la mine pe blog prin facebook.

Deci…a feisbucăni sau a nu feisbucăni…? Tot cuget,  și parcă cedez câte-un pic cu fiecare zi ce trece.

Am reușit să plec o dată, oare voi reuși și-a doua oară…?

Dar adevăru-i că nu-mi e dor de facebook deloc și îmi place de numa viața mea fără facebook. Așa că de ce aș schimba status quo dacă mă face fericită? Ah…decizii, decizii…

Vreun gând și/sau sfat?

Bătăliile unui blogger în devenire (sezonul 1, episodul 2): Toate îndoielile

Sunt foarte multe povești de succes legate de bloguri online. Le citești și te gândești: ”Dacă alți oameni pot să aibă o viață bună în principal dintr-un blog, tu de ce n-ai putea să faci la fel?”. Dar dup-aia te uiți la cifre mai de-aproape și realizezi că vreo 80% dintre bloggări nu reușesc niciodată să obțină mai mult de $100 (cel puțin asta spun oamenii ăștia – vezi numărul 25).

Citind despre asta, îți mai scade entuziasmul. Începi să te gândești la nenumăratele motive pentru care e posibil să nu poți transforma un blog într-un job (nu Continuă lectura „Bătăliile unui blogger în devenire (sezonul 1, episodul 2): Toate îndoielile”

Bătăliile unui blogger în devenire (sezonul 1, episodul 1): Marketing online. Mărci înregistrate.

Mărci înregistrate. Marketing. Publicitate. Nu-mi prea plac nici care. Plătim mult prea mult pentru mărci când de cele mai multe ori un produs fără marcă ar fi la fel de bun pentru doar o fracțiune din preț. Companiile mari se chinuie mereu să ne explice
cum că vrem lucruri de care nu avem nevoie. Cereale cu gust de ciocolată, băuturi pline de chimicale, tricouri, ceasuri de mână, telefoane deștepte, mașini…orice-ți dorește inima, cu siguranță există o campanie de marketing agresivă pentru produsul cu pricina. A propos, ai văzut ”The century of the self”? Dacă nu l-ai văzut încă, musai tre să-l vezi. E un documentar foarte bun (mulțumesc, Tîrkiss, pentru recomandare!).

Dar cu blogul ăsta, se presupune că și eu trebe să creez un fel de ”brand” căruia să-i fac publicitate din moment ce aș vrea, ideal, să-l transform într-un fel de ”job” într-un final. Pe pagina principală, cică ar Continuă lectura „Bătăliile unui blogger în devenire (sezonul 1, episodul 1): Marketing online. Mărci înregistrate.”

Bătăliile unui blogger în devenire (sezonul 1, episod pilot): site-urile de socializare

Majoritatea celor care m-au întâlnit măcar o dată știu câteva lucruri despre mine. De obicei știu că mi-am șters profilul de facebook acu vreo câțiva ani (și nu-i duc dorul deloc), că îmi place să scriu și să primesc mail-uri lungi, că îmi place să trimit și să primesc vederi, că sesiunile mele de Skype sunt rare și includ doar familia, prietenii apropiați sau interviuri, că în general nu-s fan al platformelor media de socializare (n-am folosit niciodată twitter, instagram, pinterest, shapchat, am doar un profil de LinkedIn pe care-l verific cam o dată la două luni), că pentru o perioadă lungă de timp am refuzat să folosesc un ocoș-telefon (aka smartphone) și când am început să folosesc unul (septembrie 2015), nu foloseam datele mobile, că nu-mi plac aplicațiile pentru chat (whatsapp, wechat, QQ și altele asemenea), prefer să sun sau să trimit mesaje, că de multe ori îmi uit telefonul pe silent și se poate întâmpla să-l verific doar o dată la câteva ore.

Faceți cunoștință cu Dino – singurul meu telefon până-n septembrie 2015

Sper să nu mă înțelegeți greșit, iubesc internetul și tehnologia în general! Cred că internetul e o unealtă foarte puternică datorită căreia oamenii au access la Continuă lectura „Bătăliile unui blogger în devenire (sezonul 1, episod pilot): site-urile de socializare”