Nu-i foc fără fum, dar câteodată fumul tună

Livingstone e un orășel interesant. E probabil cel mai turistic oraș din Zambia. Asta e în mare parte datorită Cascadei Victoria, una dintre cele șapte minuni naturale din lume.

Am trecut prin Livingstone prima dată în noiembrie anul trecut cu Luci și Adi. Am stat parcă vreo 3 zile și am reușit să vedem doar roci – am ajuns la sfârșitul sezonului uscat. Pe partea din Zambia, cascada nu avea apă.

Așa că, în afară de micile distracții cu babunii care încearcă mereu să fure mâncarea turiștilor, vizita noastră la cascadă a fost cam plictisitoare. Da, am putut să vedem rocile imense, dimensiunea întregului canion e impresionantă, dar n-ai nevoie de nici un fel de pelerină de ploaie și nici urmă de curcubeu. No păi…data viitoare, ne-am gândit.

De ce să renumești lucrurile care au deja un nume?

Data viitoare pentru mine a apărut acu vreo două-trei săptămâni. Am aflat de curând că numele original al cascade e Mosi on Tunya care în limba locală înseamnă ”fumul care tună”.

Dar, bineînțeles, ca de multe alte ori, când tipul ăsta pe nume Livingstone a ajuns în zona asta, s-a gândit că imensa cascadă peste care a dat n-are nici un nume (oare de ce nu i-a spus nimeni? Mă întreb dacă s-a sinchisit măcar să întrebe). Așa că presupun că și-a asumat rolul de a găsi un nume potrivit pentru locul ăsta extraordinar – numele reginei Angliei. Hmmmm….

Numele original al cascadei are mult mai mult sens în mintea mea. Datorită vaporilor de apă, cascada arată ca fum de la distanță. Dar tună, e foarte gălăgioasă. Așa că…”fumul care tună”. Și chiar așa e! Trebe să zbieri ca să fii auzit. Și plouă!

Plouă numai peste capul meu?

Chiar plouă – ploaie falsă care face pelerina de ploaie un obiect foarte folositor. Un obiect ud. E un pic ca în desene animate, când un nor apare deasupra capului cuiva și începe să plouă ”local”. Aproape mi-am omorât telefonul încercând să fac poze. Din fericire, Nokia are mai multe vieți decât o pisică și dup-o baie în orez peste noapte, a început să meargă din nou (mai puțin camera 🙁 ).

Chiar și așa, curcubeul dublu perfect în formă de cerc e fotografiat doar în mintea mea. Din păcate sau din fericire? Va trebui să-ți planifici o excursie în Livingstone ca să vezi minunatul curcubeu.

Mi s-a spus înainte: să mergi prin ploaia falsă e un sentiment foarte fain ce-i greu de descris. Așa-i. Nu prea pot să descriu sentimental. Entuziasm mare până la capăt.

Și, deși sunt obișnuită să descopăr locuri de una singură, trebe să recunosc că de data asta a fost fain să am cu cine să mă bucur de priveliștile faine. Poate că nici n-aș fi observat curcubeul perfect în formă de cerc dac-aș fi fost de una singură, cum mi se întâmplă câteodată să merg cu capu-n nori.

Deci…da…loc foarte turistic, dar se merită. Partea din Zimbabwe e încă pe lista lucrurilor de văzut. Nu știu încă exact când, dar o să se întâmple până la urmă. Va trebui să fie cuplat cu vreo câteva săptămâni de plimbat prin Zimbabwe.

Mai vreau un pic de mai

Mai o fost luna de-a fi într-un loc, de-a avea o ”acasă”. Libertate, frate, pentru lucrurile mele care au putut sta, în sfârșit, o lună întreagă (chiar 5 săptămâni jumate) pe rafturi. Au primit o pauză bine-meritată de la rucsac.

Îmi place să cred că eu n-am ritualuri și că activitățile mele variază mereu de la o zi la alta. Dar când am locul meu pentru mai mult timp, descopăr că (re)dobândesc ritualuri. Cafea cu lapte fără zahar, budincă de fulgi de ovăz (porridge) cu banane/stafide/alune la micul dejun aproape zilnic. Câteodată omletă. Gătit cratițe de mâncare pentru 2/3 zile o dată. Prânzul masa principală, ciugulit la cină. Cumpărături pentru cel puțin 5 zile odată – nu-mi place să merg la cumpărături de nici o culoare. Citit dimineața la cafea și seara înainte de somn.

Mai a fost luna de-a avea spațiu și timp pentru mine, de a nu simți presiunea socială de a interacționa cu multă lume, dar mai degrabă de a mă bucura de propria-mi companie.

”Ce faci toată ziua?” m-au întrebat mulți prieteni. Am cântat la pian, am învățat cum să rezolv cubul rubic (aproape), am citit două cărți jumate, am scris destul de mult – pentru blog, pentru ”job”, în jurnalul personal – am mers la plimbări dis de dimineață cu vecina, am grădinărit un pic, m-am chiar și biciclit un pic – mi-au împrumutat vecinii o bicicletă veche pe care n-au mai folosit-o de vreo 4 ani. Mi-au dat și scule s-o meșteresc  un pic – să repar pana, să ajustez frânele, ulei pentru lanț și, bineînțeles, pompă. Am meditat și-am alergat puțin, îi drept că nu atât de mult cât am sperat, dar no, ce să-i faci, nu poți să le ai pe toate.

 Principalul motiv pentru care mai a fost așa o lună bună a fost că m-am făcut din nou dădacă de casă (house-sitter). Bulan ca mine mai rar întâlnești. Cred că am mâncat rahat cu polonicul când am fost mică.

M-am nimerit de data asta într-o casă incredibil de faină, cu pianină, cu WiFi nelimitat, cu grădină de legume, curte mare și-o mâță să-mi doarmă la picioare. O casă care oferă tot confortul necesar, dar care se încadrează foarte bine cu natura din jur. O casă plină de obiecte făcute din materiale reciclate. În Maun, Botswana.

 

Și în fiecare zi tot descopeream câte-un lucru nou de care mă entuziasmam: pahare făcute din sticle de bere, magneți de frigider făcuți din capace de bere, rafturi și noptiere făcute din lăzi de bere de plastic, suporturi de lumânări făcute din conserve. Și o grămadă de alte lucruri mărunte deștepte ca de exemplu dopuri de plută puse în capacele oalelor și sfoară pusă pe mânerul ceainicului ca să n-ai nevoie mereu de un prosop de bucătărie ca să muți capacul oalei sau ceainicul.

Casa e simplă, dar elegantă, confortabilă, dar în bună conviețuire cu natura, destul de mare, dar cozy, izolată, dar cu vecini foarte aproape. E mediul perfect pentru a combina lucrul cu trăitul ceea ce e exact ce face Lin, proprietara casei.

Și cărțile! Of, cărțile! M-am oprit din citit cartea mea (Wild swans de …) și-am ales cu lăcomie câteva dintre cărțile din minunata colecție a lui Lin. Romantica din mine a ales ”Dragoste în timpul colerei”, economist din mine a pus mâna pe ”The Scavenger’s Manifesto” și colecția de povestiri scurte scrisă de scriitoare din partea de sud a Africii a hrănit curioasa din mine care vrea să fie conștientă de realitățile culturale și sociale ale părților de lume prin care trece. Și atât de multe alte cărți bune în colecția lui Lin…

Chiar și în zilele în care n-am ieșit deloc din curte, nu m-am simțit ca și când aș fi fost în casă toată ziua. Pentru că adevăru-i că n-am fost niciodată literalmente doar în casă. Curtea mare umbroasă și verde e locul perfect pentru scris sau citit sau admirat păsările și veverițele. M-am distrat de multe ori în curte pe seama pisicii care încerca să vâneze veverițele. Sunt convinsă că și veverițele se distrează mereu pe seama pisicii.

Cu atât de multă natură în fața casei, de multe ori n-am simțit nevoia să ies din curte. Puteam să mă plimb prin curte, să ud legumele din grădină, să inspectez cât de mult a crescut vânăta în ultimele zile, să ”lucrez” de pe verandă, să mă opresc din butonat ca să ascult păsările. Habar n-am avut înainte că veverițele pot să fie atât de gălăgioase. Sau puteam să iau una dintre cărțile din bibliotecă și să citesc la umbră în scaunul mare din curte.

Din păcate începutul lui iunie a fost timpul de-a pleca și a lăsa în urma casa asta minunată și și mai minunata-i proprietară. Întâlnirea asta cu amândouă (Lin și casa ei) a fost într-adevăr extraordinară și inspirantă din multe puncte de vedere. Am atins o grămadă de subiecte: idei pentru design-ul unei case, stiluri de viață, moduri de-a gândi, cărți, probleme sociale și potențiale soluții, probleme de mediu și potențiale soluții, conservare, decizii de viață, cercetare, viața în mediul academic, ideea de a lucra pentru cineva (vândut timpul) vs. freelancing vs. propria afacere …

Astea 4/5 săptămâni cât am stat la Lin m-au îmbogățit cu siguranță, și-au lăsat amprenta asupra mea și mi-au oferit o amintire puternică și de durată a timpului pe care l-am petrecut în Botswana. Definitiv multă inspirație.

Iunie…? Zambia până acum. Să vedem ce-o fi mai încolo.

Spitzkoppe, deșertul Namib – aventură de-o zi

Ți-o prezint pe Monika, o domnișoară deșteaptă și minunată care are vise mari și multe de spus despre lume.

Am mers împreună cu autostopul într-o aventură de-o zi la Spitzkoppe în ianuarie. A fost o zi faină, cu autostop, cu capre pe drum, cu mers pe jos (nu chiar 28 de km cum zice Monika, totuși). Am dat peste oameni faini și ne-am bucurat de peisajele minunate.

Ne-am cățărat cât de sus am putut. Am încercat chiar să intrăm în parcul național fără să plătim, dar am dat greș – prea era abruptă panta.

Spitzkoppe e unul dintre puținele vârfuri de granit din Namibia. E în deșertul Namib, între coasta oceanului (Walvis Bay/Swakopmund) și Usakos. E destul de ușor de ajuns acolo și înapoi cu autostopul din Walvis Bay sau Swakop. Numa că în Namibia de multe ori trebe să plătești pentru autostop.

Dacă vrei să descoperi parcul, ar trebui să stai pe acolo măcar vreo două zile. Taxa de intrare e 50 de dolari namibieni (vreo $5) și ar mai trebui să plătești și taxă de campare. Dacă n-ai mașină, e un pic mai complicat, dar clar nu imposibil.

Motto-ul Monikăi în viață e ”Sari pentru că universul te va prinde”. De fapt, exact ăsta-i blogul ei:

JumpTheUniverseWillCatchYou.com

Am petrecut Anul Nou împreună și ne-am împrietenit imediat. Ea e prima mea prietenă de bloggăreală.

Cică leii nu gândesc…

Nu știu ce să zic, dar mie mi s-a părut că amândoi leii cugetau intens.

Unul parcă amâna trezirea, parcă dădea „snooze” ceasului biologic pe la vreo 6.30/7 de dimineață. Nu-i era gata cafeaua. Era prea cald culcușul.

Mi-am făcut cu greu curaj să deschid fereastra mașinii să-i fac o poză. Vorbeam în șoaptă, să nu-l trezesc, să nu m-audă, nu cumva să-i întrerup gândurile. Eram îngrijorată că-l va deranja sunetul aparatului foto.

Nu știu dacă de la aparat sau de la motorul mașinii, dar a deschis ochii și jur că m-a fixat. Instinctul meu de apărare se lansase: ”Văleu, de sare acu’, îmi ajunge direct la beregată!”, m-am gândit. Am pus instinctiv mâna pe butonul care ridică geamul, să fiu pregătită pentru orice eventualitate.

Pe celălalt leu l-am întâlnit în drum înapoi spre casă după o zi plină. Cred că era foarte romantic. Era tare liniștit și admira apusul. Un cer roșiatic, cum n-am mai văzut demult. O parte din mine voia să se dea jos din mașină, să-l ia în brațe și să se ghemuiască lângă el, cealaltă parte era din nou cu mâna pe butonul care ridică geamul, atentă la fiecare mișcare pe care leul o făcea.

Ne-a ignorat inițial. Ca și când nici n-ar fi observat sunetul motorului, ca și când ar fi fost în transă sau în meditație adâncă. Cred că tot ce voia era un pic de intimitate…s-a întors un pic agale să vadă cine-i sunt musafirii, dar doar un moment, apoi a continuat să admire miracolul zilnic al cerului.

Au mai apărut două mașini în spatele nostru pline de turiști. Mașini deschise, fără ferestre, tipice pentru safari. Ne-am mutat în fața leului. Au început blitz-urile din toate direcțiile, au apărut lanterne care-l luminau. Am înghețat. M-am gândit: ”Să vezi numa că sare la ei. Să vezi atunci măcel în mașinile fără ferestre.” Dar în continuare tot ce voia el era puțină intimitate să poată admira în liniște apusul.

 

Eu puteam să-l admir doar pe el și să mă întreb oare ce-i trece prin cap. Parc-aș fi fost vrăjită. Oare la ce se gândea el, cu mașinile în jur, cu blitz-uri și lanterne într-o seară liniștită cu apus fermecător. Cică leii nu gândesc…dar eu sunt convinsă că ce-i trecea prin minte era ceva de genul: ”Mama lor de turiști…nu poate leu’ nici măcar să se bucure de apus în liniște…”.

Ce-i clar e clar: eu aș fi făcut pe mine de frică de eram într-una din mașinile fără ferestre.

Fă lumea mai bună: fii Kalokela, nu Gigel. Despre succes.

Ce înseamnă succes?

SUCCÉS, succese, s. n. Rezultat favorabil, pozitiv (al unei acțiuni); reușită, izbândă. ◊ Expr. A dori sau a ura (cuiva) succes = a-i dori (cuiva) noroc într-o întreprindere. ♦ Primire bună, favorabilă, cu răsunet, pe care o face publicul unei opere literare, unui spectacol etc. – Din fr. succès, lat. successus.

dexonline.ro nu zice foarte multe despre succes…parcă nici el n-ar știi foarte bine ce înseamnă să ai succes și cine poate să fie considerat un om de succes. Toți avem, până la urmă, niște reușite la activ, niște rezultate favorabile. Dar nu toți suntem mediatizați, nu toți primim premii, nu toți avem ocazia să mulțumim ca la Oscar. De ce?

Lucruri care contează

Ce-i face speciali pe cei care ajung acolo sus și ne sunt dați ca exemplu? Ce fac ei și noi nu facem? Ei fac, probabil, lucruri care contează. Ce contează? Probabil profesionalismul, cunoștiințele dobândite de-a lungul anilor, implicarea în societate, tăria de caracter, încăpățânarea de-a continua în condiții nefavorabile, abilitatea de a-i inspira pe alții. Modestia? Câteodată…unii dintre cei care ajung acolo sus sfârșesc prin a fii cam aroganți…cred că e și cam greu să nu fi arogant. Când lumea întreagă îți spune că ești extraordinar, ieși mai bine dac-o crezi. Nu contează că tu știi cel mai bine cine ești. Nu contează că-ți știi foarte bine limitările. Mai bine uiți de ele. Încrederea afișată public e cheia. Bluff sau nu, ce mai contează?

Gigel, de exemplu, e definitiv un om de succes. El a studiat business management în străinătate la una dintre cele mai prestigioase universități din lume. Acum lucrează în bancă. Aduce băncii milioane de euro pe an – investiții la bursă și alte derivate. Are salariu foarte bun, își permite să zboare în cealaltă parte a lumii pentr-o săptămână de vacanță. Mașină, casă, vacanțe prin toată lumea…și n-are nici 35 de ani.

Votează Kalokela la categoria ”om de success”

Dacă s-ar determina democratic cine sunt acei oameni de succes, eu aș vota pentru Kalokela. De ce? În principal din următoarele motive:

  • n-am întâlnit o persoană atât de modestă precum ea
  • are o tărie de caracter incredibilă
  • e darnică din puținul pe care-l are
  • rar sunt momentele în care îi lipsește zâmbetul de pe buze
  • e persoana care aduce pâinea în casă într-o țară în care femeile sunt de cele mai multe ori întreținute
  • are suflet mare

Cine-i Kalokela și care-i marele ei succes? Marele ei succes e abilitatea de a avea mereu zâmbetul pe buze și de a fi atât de darnică știind că vreo 19 oameni (7 copii și 12 nepoți) depind de ea. Și știind că tot ce poate să le ofere e cucuruzul din grădină și salariul de mecanic de biciclete. Toți trăiesc la ea în casă, într-un sat din nord-estul Namibiei, aproape de granița cu Zambia și Botswana. E de loc din Zambia, dar trăiește de mulți ani în Namibia. Doar ea și unul dintre copiii ei lucrează. Primul născut a murit la 42 de ani. Al doilea născut are acum 39. Soțul ei e pensionat fără pensie. E bolnav. Stă acasă și mai face câte-un ban reparând pantofi pentru vecini. Mi-a reparat și mie adidașii, li se dezlipiseră talpa.

Era bucuroasă – una dintre nepoate a rămas gravidă. Tatăl copilului…prin alt oraș. Va avea curând și un stră-nepot în casă.

Cu toate astea, Kalokela venea la lucru dis de dimineață în fiecare zi cu zâmbetul pe buze, după vreo 4/5 km de mers pe jos ca să vândă și să repare biciclete împreună cu cei alți patru colegi ai săi. Venea în fiecare dimineață cu porumb fiert în traistă pentru mine și Paulina, vizitatoarele lor.

Am fost să le vizităm casa – plin de copii în jur care jucau fotbal desculți pe nisip. Mare cartier plin de copii, m-am gândit. Abia mai apoi am aflat că de fapt majoritatea stătea la Kalokela în casă.

Sufletul ei mare m-a lăsat fără cuvinte. Nu-i ăsta un lucru care contează? Nu-i viața ei o înșiruire de reușite? Nu e ea o persoană de succes? Pe mine, cu siguranță, m-a inspirat. Nu doar prin povestea ei, ci prin atitudinea mereu pozitivă pe care o are și prin modestia ei. M-a inspirat mult mai mult decât mă inspiră poveștile celor care își fac averile din speculații financiare sau din afaceri cu etică îndoielnică.

Tare mult mi-aș dori ca modelele noastre de oameni de succes să arate mai mult ca și Kalokela și mai puțin ca și Gigel.

Mi se pare sincer foarte trist că sunt atât de mulți oameni faini în lume care sfârșesc prin a depune un efort uriaș în a deveni Gigel, când ar putea, de fapt, face atât de multe pentru societate dacă ar alege un alt model de success.

Cum mi-am petrecut Paștele în Botswana

Iepurași de ciocolată – simbol internațional

Oamenii în Botswana sărbătoresc și ei Paștele. M-am mirat acum vreo două săptămâni să văd aceleași semne care prevestesc venirea Paștelului și în România: iepurași de ciocolată în supermarketuri . Adevărat, ceva mai echilibrat pe aici. Nu munți întregi de ei, doar așa, suficienți.

În Botswana, ca și în România, oamenii au un weekend lung: vinerea mare și a doua zi de Paști sunt zile libere. Asta dacă nu ești pilot. Dacă ești pilot în Maun, zilele astea de Paști e când afacerea-i în toi. Toată Botswana se mută în Maun pentru 4 zile. Aici e centrul turismului, aici vor să fie toți, aici se întâmplă toate evenimentele – curse de cai și tot soiul de alte spectacole.

Să dădăcim fericiți, zic!

Cât despre mine, tre să recunosc că n-am fost cea mai sociabilă ființă zilele astea. Am avut noroc și am o casă cu WiFi doar pentru mine aproape două săptămâni. Totul gratis. Doar de mâncare tre să-mi fac griji – dar cum un kil de fasole e doar 6/7 lei, m-am scos. Bună fasolea la botswanezi când n-o ard!

Cum de s-a întâmplat să am casă gratis? În Maun, populația e foarte mixtă. Sunt mulți internaționali care lucrează aici în principal în turism. Turismul vine și cu multe călătorii de afaceri – companiile au, de obicei, birouri în mai multe orașe din zonă. Nu doar Botswana, câteodată și Africa de Sud, Namibia etc. Se întâmplă ca oamenii să trebuiască să călătorească pentru lucru câteva săptămâni în șir – prea scurt timp ca să poată sub-închiria, dar lung destul ca să fie îngrijorați ca s-ar putea întâmpla ceva la ei în casă.

Așa că fie își roagă prietenii să le verifice casa regulat, fie plătesc pe cineva să aibă grijă de casa lor, fie caută pe cineva care are nevoie de un loc unde să stea pentru alea câteva săptămâni cât sunt ei plecați. Li se spune ”dădace pentru case”. În loc de ”baby sitter”, acu’ e “house sitter”. Deci, după cum probabil ați ghicit deja, m-am făcut dădacă pentru casă.

Arest la domiciliu

Urmarea? Vineri dimineață m-am aprovizionat cu niște legume, ouă, fasole, pâine și până duminică după masă n-am ieșit deloc din casă! Bine, cu excepția celor 15 minute de sâmbătă după-masa în care a început să plouă torențial după o zi mult prea caldă, așa că a zbughit-o în curte să mă bucur de ploaie ca un om nebun. Trăiască internetul și izolarea! A propos, moneda locală în Botswana se numește ”pula”. În Setswana (limba vorbită în țara asta) ”pula” înseamnă ploaie. Localnicii pun valoare foarte mare pe ploaie.

Deci nu tu sarmale, cozonac sau ouă vopsite, n-am făcut tam-tam de sărbători, dar am sunat acasă. Duminică dimineață am povestit vreo 40 de minute cu bunicu’. M-am pus la curent cu ultimele bancuri porcoase, cu ultimele bârfe din familie, cu vizitele pe care le-a primit de Paști, cu meniul lui de sărbători și ce mai are prin frigider, cu noutățile despre păsările din fața blocului pe care le hrănește în fiecare dimineață, cu pastilele pe care le mai ia. M-am amuzat: era deja informat despre câteva dintre interacțiunile mele pe facebook. Adevăru-i că mă minunez într-una de când m-am reîntors la facebook: toată lumea e acolo! Și oare cum de-mi găsesc profilul așa ușor toți? Era îngrijorat puțin: cine-mi dă mie salariu și când mă mărit? O să mă întorc în august?

I-am prins și pe ai mei duminică după-masă când pregăteau masa. ”Ia zi, au sarmale ăia prin Botswana?” întreba tata pe fundal. ”Hai că-ți trimitem noi o poză!” dar au uitat să-mi trimită poza. Soră-mea zicea c-a mâncat cam multe prăjituri zilele astea. Mama mă întreba, în glumă, despre triburi de canibali. ”Hai în vizită să-i vezi!” am zis. Interesant cum pot să vizualizez exact scena, chiar și fără poze: locul unde stă tata la masă, mama și sor’mea învârtindu-se prin bucătărie să pună masa, oala de sarmale, coșul cu ouă roșii.

Înapoi la viața normală

Și, iaca, a trecut și Paștele. S-a golit și Maun, nu mai aud atât de multe mașini trecând pe strada principală. S-au reîntors la lucru cei care au grijă de gazon în curtea interioară a complexului unde-i casa pe care-o dădăcesc. S-au întors toți la viața normală de zi cu zi. Și eu ies din nou din casă și socializez din nou: luni seară am ieșit la alergat pe lângă râul fain ce trece prin oraș. Eram departe de mal, dar mintea mea producea necontrolat scene periculoase cu crocodili și hipopotami. Și cum alergând înapoi spre casă pe drumul principal m-am întâlnit cu pilotul care m-a găzduit vreo două săptămâni, am sfârșit prin a merge la o seară de pizza cu gașca lui.

La revedere Namibia, salut Botswana

Ce-am crezut că-i aproape imposibil s-a întâmplat: n-am primit viza pe termen lung pentru Namibia în timp util ca să pot să stau, așa că o trebuit să ies din țară acu aproape o lună. Cum cea mai apropiată graniță de unde mă aflam la momentul respectiv (3 zile înainte să-mi expire viza) era Botswana (Kasane), mi-am strâns catrafusele și-am pornit înspre graniță.

Adevăru-i că mi s-a strâns un pic inima când am aflat că tre să plec. Asta se întâmpla luna trecută, miecuri, în 15 martie – nasoală zi! Trei luni e timp destul de lung ca să te obișnuiești cu un loc, să devii confortabil, să te atașezi de unii oameni, e destul ca să începi să știi cum să ajungi dintr-un loc într-altul, să adaugi la vocabularul tău câteva cuvinte și expresii noi folosite de localnici, destul ca să înțelegi câte ceva despre cultura din acel loc, ca să știi cum poți aborda un necunoscut. Și mai ales când te-ai hotărât deja în mintea ta că vrei să stai mai mult, să aflii că n-ai de ales și tre să pleci e cam nasol sentiment.

”Ce-ai fi dacă….”

În mintea mea, găsisem multe răspunsuri la întrebarea ”Ce-ar fi dacă nu primesc viza pentru Namibia și trebuie să ies din țară?”. Multe dintre răspunsuri păreau viabile, opțiuni bune, credeam că aș fi fericită alegând oricare opțiune. Dar totuși, am crezut că probabilitatea de-a trebui să aleg una dintre opțiuni e mică. Așa că atunci când s-a întâmplat, mi s-a strâns un pic inima. Planuri neplanificate… harababură… incertitudini, toate cu buget limitat.

Povestea completă e după cum urmează: Camera Comerțului și-a Industriilor în Namibia trebuia să aplice pentru o viză de voluntar pentru mine. Am trimis organizației toate documentele pe care mi le-au cerut, iar ei au trimis totul la Camera de Comerț. Trei zile înainte să-mi expire viza de turist când organizația a sunat Camera de Comerț să vadă care-i progresul și să se asigure că pot sta în Namibia chiar dacă-mi expiră viza pentru că am o aplicație în desfășurare, povestea s-a schimbat. Camera de Comerț nu mai aplică, organizația trebuie să aplice direct. Și nu, nu pot să stau în țară dacă îmi expiră viza de turist. Nici măcar nu aveam o aplicație în desfășurare, nimic nu fusese trimis. Super!

Extensia vizei de turist, poate? Două ore jumate de așteptat în hol în timp ce tot biroul din Katima (nord-estul Namibiei) se chiora la pașaportul meu – semn bun, m-am gândit, încearcă să mă ajute. Or fi încercat, dar n-au reușit. Răspunsul final: cică dacă nu ies din țară înainte să-mi expire viza, mă arestează. Hmm…deși s-ar putea să fie interesant să scriu pe blog dintr-o închisoare și aș primi cazare și mâncare gratuită, nu-mi plac gratiile prea tare.

Așa că acu…aștept…viza asta îmi testează răbdarea de ardelean. Abia ieri (10 aprilie), aproape o lună mai târziu de când am ieșit din Namibia, a fost trimisă aplicația. Cică durează încă vreo lună s-o proceseze. Deocamdată-s tot prin Maun, pe program intens de scris și citit. Vreo două săptămâni m-a găzduit gratis un pilot prin couchsurfing, acum am găsit o cameră ieftină la o prietenă de-a pilotului. Are WiFi, așa că-i perfect. Mai așteptăm o tură…răbdare…

O ocheadă rapidă în viața unui pilot

Maun, locul în care sunt acum, e aproape de delta râului Okavango. E un orășel drăguț la care localnicii îi spun sat, deși are aeroport. Nu numai că are aeroport, dar e probabil așezarea cu cea mai mare rată de piloți pe metru pătrat.

Gazda mea e unul dintre ei. ”Principalele motive pentru care m-am hotărât să mă fac pilot”, glumește el,”sunt banii, femeile și călătoritul. În Maun, nu am de niciunele.” Toată lumea râde cu poftă. Modul în care spune gluma, privirea amuzată și tonul sincer al vocii ascund foarte bine faptul că nu mai știe exact de câte ori a folosit gluma asta.

”Sunt atât de mulți piloți în Maun”, continuă, ”că dacă vrei să vrăjești o fată, ieși mai bine dacă îi spui că faci parte dintr-o echipă de cercetare care încearcă să introducă ursul panda în delta Okavango.” Râsete nenumărate. Urși panda? În delta Okavango? ”Bineînțele. O dată aproape că am scăpat basma curată. I-am spus fetei că e un proiect pe termen lung, dar că suntem foarte optimiști. Cea mai recentă realizare a fost că aproape am reușit să găsim o modalitate de-a crește bamboo în deltă. Asta pentru că, după cum bine știți, urșii panda mănâncă vreo 100 de kilograme de bamboo pe zi.” Râsete și mirare în jurul mesei. Pe bune? 100kg de bamboo pe zi? ”De un’ să știu? Habar n-am. Nu-i ușor să impresionezi o fată!”

E un tip înalt ce arată bine, are 26 de ani și un excelent simț al umorului. Pentru că-i curios și de treabă, comunică bine cu oricine. Nu bea. De fiecare dată când neîndemânarea lui iasă la iveală sau când spune o glumă nelalocul ei, prietenii lui îl scuză: ”A băut prea multă apă minerală cu lămâie.”

Gătește pentru el mai tot timpul. E foarte atent cu dieta lui: nu mănâncă prea mult zahăr, nici lapte nu bea pentru c-a citit niște articole despre hormonii de origine animală din lapte. Gălbenușuri de ou mănâncă doar din când în când, știe că au colesterol ridicat. Își iubește slujba și nu se vede făcând altceva în viață, în afară de zburat. ”Singurul mod în care aș renunța la zburat ar fi dacă mi-aș pierde licența medicală.” După ce l-am auzit spunând asta, mi-am dat seama cât de mult sens are stilul lui de viață sănătos.

De ce-și iubește slujba atât de mult? ”Sentimentul de-a fi acolo sus, deținând controlul asupra mașinăriei ăleia mari, văzând toate peisajele alea minunate de sus e tare special, greu de descris. Fiecare decolare și fiecare aterizare e diferită. E pur și simplu un sentiment minunat să zbori.”

Delta Okavango de sus

În timpul liber, iasă în oraș cu prietenii lui (majoritatea alți piloți sau oameni ce lucrează în turism), merge la sală de două ori pe săptămână și își scoate motocicleta pe multele poteci prăfuite de pe lângă Maun.

E al treilea an și ultimul pentru el în Maun. Lucrează șase zile pe săptămână, zburând între 4 și 7 ore pe zi, dar câteodată mai tre să stea și la birou. În fiecare seară, pe la 5, își află programul pentru ziua următoare. Timpul petrecut la lucru depinde de zborurile programate. Câteodată, când are noroc, stă peste noapte la una dintre pensiunile luxoase din inima deltei, alea la care oamenii tre să plătească mii de dolari pe noapte. În momentul ăsta, are permis să zboare cu maxim 12 pasageri.

La sfârșitul anului, când nu-i foarte aglomerat, are o lună liberă, singura oportunitate pentru el de-a călători. Dar anul ăsta și-a luat două luni libere ca să poată face un tur în Botswana, Namibia și Africa de Sud pe motocicletă singur. A postat câteva video-uri faine despre călătoria lui pe youtube.

Prima dată când a trecut granița în Botswana a fost de Ziua Păcălelilor, în 2015, dar nu s-a așteptat c-o să stea aici. La început a căutat locuri de muncă în Tanzania și-n Zambia. A venit în Botswana doar pentru că n-a primit oferte în țările respective. Odată ajuns în Botswana, a primit o oferă în următoarele două săptămâni. Piloți de tufiș (bush pilots) li se spune. Lui îi place. Dar anul viitor va ateriza în alt loc. Poate pe undeva prin Asia, poate prin Canada, încă n-are habar. Depinde de cum o să i se așeze lucrurile.

Îs acu deja de două săptămâni în Maun, dar e a doua oară când îl întâlnesc pe el și pe câțiva dintre prietenii lui (m-a găzduit câteva zile și în decembrie anul trecut). ”Ooooo….te-ai întors?” mă întâmpină ceilalți piloți pe care i-am întâlnit în decembrie. ”Am crezut că ăștia cu couchsurfing-ul merg într-o singură direcție.” Adevăru-i că și eu am crezut la fel. Dar se pare că nu merg întotdeauna lucrurile așa cu te-ai aștepta să meargă. ”Io-s ca un parazit din ăla de care nu te poți scăpa.” am răspuns în glumă în timp ce mă-ntindeam să-i îmbrățișez.

Faptul că am stat mai mult în Maun a fost clar o oportunitate bună de-a trage o ocheadă mai bună în viața unui pilot din Botswana. E minunat să povestesc cu cineva care-și iubește slujba și are certitudinea că ăsta-i lucrul pe care vrea să-l facă toată viața. Nu-și privește slujba precum ”tre să-mi câștig și eu pâinea cumva”, ci mai degrabă precum ”slujba asta-i o parte din ce mă face fericit/complet”. Și viziunea asta-i un lucru foarte fain de avut.

Pupici de elefănțel pentru toți cititorii mei fideli și infideli 🙂

Cum să bagi 366 biciclete pentru adulți, 55 biciclete pentru copii, niște piese de schimb, cauciucuri extra și niște cutii într-un conteiner? Logistică. Procese de distribuție. Management operațional.

Sâmbătă dimineață. 7:30. De ce eram trează? Ar fi trebuit să dorm. Aveam febră musculară, mă pârlisem pe umeri, aveam din nou față de pătlăgică și mă simțeam dezhidratată. Vineri seară mă gândeam c-o să dorm până la prânz. Totuși, uite-mă, trează la 7:30, plină de energie, pregătită să încep o nouă zi. No păi de ce n-aș începe ziua devreme atunci?

O curte plină de biciclete ce așteaptă să fie împachetate.

Ce s-a întâmplat vineri?

  • am învățat o grămadă despre procese de distribuție.
  • mi-am îmbunătățit viteza la dat jos roțile din față la biciclete.
  • am învățat niște fizică încercând să îndesăm prea multe biciclete într-un conteiner.
  • am tras de brațe și antebrațe ca la sală.

Înainte să ajung în Namibia, nu știam foarte multe despre cum funcționează porturile, despre cât de mare e un conteiner și cum îl poți muta, despre ce fel de camion e nevoie ca să poți transporta un conteiner și alte lucruri asemănătoare. Nici n-am realizat toată logistica din spatele distribuției de biciclete prin țară.

Când conteinerul de care ai nevoie nu-i la locul bun, pune mâna pe-o scară.

E nevoie de ceva timp și efort să descarci vreo 350 de biciclete dintr-un conteiner și să le împachetezi din nou în alt conteiner împreună cu alte biciclete. Bicicletele trebuie să fie distribuite la 11 magazine diferite din țară pe o rută prestabilită. În Walvis Bay, trebuie să fie împărțite clar între magazine, având siguranța că fiecare magazin primește un număr considerabil și că sunt aranjate în ordinea corectă, în funcție de ruta camionului.

Dormind în birou – pază pentru biciclete.

Trei oameni, Paulina și cu mine am lucrat mai mult de 24 de ore, împărțite în două zile. Văleu, cât pot lucra oamenii ăștia! Pauzele însemnau doar mestecatul rapid al unei felii de pâine goală cu un pahar de apă sau suc, ca să alunece un pic. Vineri am început la 8 de dimineață și am terminat pe la vreo 11.30 seara.

Cea mai bună cină – varză uscată din nord cu mămăligă albă gătită cu cărbune lângă cort. Perfect!

Ce-am greșit și ce-am făcut să salvăm situația?

Ne-am lăsat duși de val și am încercat să băgăm prea multe biciclete. Ca să salvăm niște spațiu, ne-am apucat să dăm jos roțile din față și să le legăm de cadru. La sfârșitul celei de-a doua zi, am inventat o mini linie de producție: unul tăia sfoara la dimensiunea necesară, doi dădeau roțile jos, unul aranja roata pe partea bună și la unghiul potrivit, unul lega roțile de cadru. Când terminam un setul, toți căram bicicletele la conteiner să le împachetăm.

Improvizând metode de-a împacheta cât mai frumos posibil, pe când încă speram că bicicletele vor încăpea fără să dăm jos roțile din față.

Nu-mi aduc aminte când a fost ultima oară când am depus atât de multă muncă fizică într-o zi, dacă am depus vreodată. Dar când în sfârșit am terminat, toată lumea era fericită, toți râdeam, având un sentiment puternic de ușurare și conexiune unii cu alții. Vineri după-masă eram convinsă că-i misiune imposibilă să terminăm, dar oamenii ăștia mi-au demonstrat contrariul.

Pot să mă fac soldat acu’, zice Paulina!

De’ale economiștilor: cât valorează lucrurile fără valoare? Să punem niște numere în poveste.

Am cântărit într-un final tot ce-am colectat până acum. Putem, în sfârșit, să punem niște numere în poveste ca să aflăm cât valorează lucrurile fără valoare in Namibia.

  • 248kg de hârtie = N$76.88
  • 16kg de doze de aluminiu = N$48
  • 189kg de sticlă = N$30.24
  • 95kg de PET-uri (sticle de plastic) = N$43.70
  • 17kg de ambalaje de plastic = N$4.93
  • 82kg de cutii de carton = N$19.68

Venitul total: N$223.43

PET-uri, doze de aluminiu și sticlă.

Am ieșit la colectat de 7 ori și am petrecut în medie vreo două ore jumate colectând și sortând. Deci în mare, estimarea mea aproximativă a venitului pe oră e N$12.5 sau N$2,000 pe lună pentru 40 de ore lucrate pe săptămână.

Asistentul meu pentru o zi. Un copil mult prea serios pentru vârsta lui.

Nu-i salariu foarte mare, știu, mai ales pentru Namibia. Dar în Walvis Bay sunt mulți oameni care lucrează în fabricile de pește pe ture de 12 ore în hale reci și miros neplăcut, câteodată trebuind să facă și schimburi de noapte. Salariul lor? Zvonurile zic că-i mai mic de N$2,000.

Cât de precisă e estimarea mea?

Când zic că estimarea mea e în mare și aproximativ, chiar e așa pentru că sunt câteva limitări pe care nu le-am luat în considerare în model:

  • Nu-i genul de muncă în care productivitatea e constant
  • Nu am destule date ca să pot, într-adevăr, să extrapolez
  • O parte din cele două ore jumate le-am petrecut explicându-le copiiilor ce înseamnă reciclare sau vorbind cu trecători curioși despre ce fac sau explicând cum funcționează BEN Namibia sau promovând România drept cea mai bună țară din lume sau pur și simplu alegând să merg în locuri unde colectarea nu-i cea mai eficientă (ca de exemplu terenul de fotbal sau spații deschise întinse) doar pentru că m-am gândit că merită să fie un picuț mai curate, chiar și dacă doar pentru câteva ore
  • Sunt nouă în preaslă și în oraș – în primele excursii cu trailer-ul a fost mai degrabă vorba despre a cunoaște zonele, m-am și pierdut un pic de câteva ori
  • Câteodată am evitat intenționat punctele evidente de colecare doar pentru că aveam chef să descopăr străzi noi
  • Am primit un trailer nou și bengos în mijlocul experimentului – a ușurat procesul, pentru că pot să sortez totul direct pe trailer, economisind timp după colectare
  • Când n-am reușit să sortez direct pe trailer, Ritade m-a ajutat mereu în procesul de sortare.

Strategii. Strategii. Strategii.

În orice caz, lăsând toate limitările la o parte, un lucru-i clar: odată ce oamenii încep să te cunoască și să știe despre afacerea ta, devine mai ușor. Asta-i valabil pentru orice afacere. Dar mai ales când vine vorba despre gunoi, oamenii vor să se scape de el. Așa că în timpul ăsta în care m-am plimbat cu trailer-ul ca să colectez gunoaie, am reușit să găsesc câțiva parteneri buni pentru colaborări viitoare:

  • O sursă de hârtie – școlile produc o grămadă de hârtie, multe examene vechi de care nu mai e nevoie, multe reviste vechi pe care nimeni nu le vrea. E ușor de pus cutii în fiecare clasă astfel încât elevii să poată arunca hârtiile în cutii. Parteneriatul ăsta a fost deja discutat în noiembrie, așa că a fost ușor de reînceput. Tocmai ne-am înțeles că pot să colectez în fiecare marți, joi și vinery. De la ei am luat o mare parte din cele 240kg de hârtie dintr-un singur foc. Școala e foarte aproape de magazinul de biciclete (locul unde stocăm pungile), deci în total a durat poate în jur de 30/40 de minute. Da, simți greutatea pe trailer, dar măcar nu trebe să pedalezi departe și e la vale în mare parte.
  • O sursă pentru cutii – proprietarul unuia dintre cele mai mari magazine de carne din oraș (AfroKapana) a venit să vorbească cu mine când m-a văzut adunând cutiile din ghena aproape demagazinul lor. Se pare că aruncă o grămadă de cutii în fiecare zi, trebuie chiar să folosească benzina proprie ca să le arunce în alt loc (primăria adună gunoaiele doar o dată pe săptămână, deci nu au voie să-și arunce cutiile în ghenele municipalității tot timpul). Pentru 40kg de cutii (cam atât intră într-o pungă), primești doar vreo N$10, dar dacă durează doar 10 minute să iei pungile, se merită încă să colectezi.
  • O sursă pentru PET-uri și doze de aluminiu – sunt foarte multe baruri în zona asta care, printre altele, vând băuturi răcoritoare (în sticle de plastic) și bere (în doze de aluminiu și sticle de sticlă). Și ei aruncă gunoiul pe unde apucă. Sunt puncte bune de colectat, coșurile lor de gunoie dau pe-afară mereu. Dar o variantă mai bună decât atât e ca proprietarii de baruri să pună PET-urile și dozele de aluminiu direct în pungi mari de colectare. Dozele de aluminiu au valoare – N$3 pe kg. În timpul celor 7 excursii, am reușit să adun 16kg fără să le caut în mod special sau să-mi fac strategiile în funcție de ele. Mi-au adus N$48. Dar dacă-ți faci strategia în jurul lor și vorbești cu cât mai mulți proprietari de baruri, treaba ar putea să meargă foarte bine. Lunea viitoare voi avea prima colectare ușoară de sticle de plastic și doze de aluminiu de la un proprietar de bar foarte binevoitor.

Concluzia mea de când am început job-ul ăsta part-time? Cel mai bun model de afacere pentru a folosi bicicleta cu trailer la colectarea gunoaielor pentru reciclat e să găsești cât mai multe surse. De asta noua mea strategie e să mă împrietenesc cu proprietarii de baruri și să găsesc mai multe școli interesate să colecteze hârtii în clasele lor.

Să țintim sus, zic!

După cum spuneam mai devreme, obiectivul inițial e să creez destui bani din gunoi pentru o mini-petrecere cu Paulina și Ritade. Ținând cont de prețurile din Namibia, cu N$223.43 probabil aș putea să gătesc o cină bună pentru trei personae. Dar de ce să nu țintim unul dintre cele mai luxoase restaurante din oraș? The Raft e localizat direct pe malul oceanului, în lagună (le fac reclamă moca). Nici Paulina, nici Ritade n-au fost acolo. Weekend-ul trecut când treceam pe acolo cu bicicleta, am auzit-o pe Paulina spunând: ”Locul ăla arată fain, mos. Visul meu încă e să mănânc acolo o dată.”. Cred că ne-ar trebui măcar vreo N$500/600 ca să putem ignora prețurile când alegem mâncarea și băuturile. Cu noul model de afacere, ar trebui să fie ușor de obținut. Să vedem.

Lucrurile fără valoare au ceva valoare până la urmă.

În cazul în care ești curios care-i treaba, proiectul ăsta e susținut de bennamibia.org, o organizația care eu zic că face treabă bună.