Blog

”Nu te mărita, fată. Numa bătăi de cap îs, nu vezi? Ș-apăi doară, dacă-ți trebe, un gagiu poți să-ți găsești oricând.”

M-am întors pe tărâmuri natale după fix un an de boschetărit prin Africa. O fost un an cât zece. Încă nu m-am dezmeticit cu totul.

Încă nu-mi e clar ce-a însemnat anul ăsta pentru mine. Încă nu-s sigură ce învățături să trag.

Nu știu ce-am înțeles și dacă am înțeles ceva. Trebe să mai cuget un pic.

Ce-mi e clar e că:

  • dorul de ducă încă n-a dispărut
  • îmi priește să boschetăresc
  • n-am nevoie de mare lucru (un rucsac cu câteva boarfe e mai mult decât suficient; cortul micuț și sacul de dormit au fost tare de folos)
  • o să mai ajung prin Africa (până la urmă, e ditamai continentul)
  • sunt ciudată și dusă cu pluta, dar e ok

M-am hotărât să mă repatriez o vreme de pe-o săptămână pe alta. Am apărut în fața casei cu rucsacul în spate de ziua lu mama. Toți știau că-s în Kenya.

În general, oamenii cu care m-am întâlnit până acum sunt curioși. Mă întreabă multe. ”Toți îs negrii pe acolo?”, ”Da’ de mâncat, ce mănâncă ei?”, ”Au și ei carne pe acolo?”, ”Sărăcie mare, așa-i?”, ”Nu-s tot felul de ciudați pe acolo?”, ”E periculos! Tu ești o curajoasă!”, ”Da’ ei îs toți musulmani?”, ”Io ce știu sigur e că acolo-s toți leneși. Așteaptă numa să le pice mâncarea din cer. Fix ca refugiații.”

Parcă răspunsurile mele nu satisfac prea bine. Faptul că Nairobi arată mai bine decât București nu dă bine. Că am cunoscut o grămadă de oameni muncitori, n-are cum. Că-i și pe acolo mâncare destulă, pare ciudat. Că mi-am făcut mulți prieteni buni, localnici (aka negri), oameni sinceri, săritori, de nădejde, e imposibil.

Nu insist. Zâmbesc și prefer să schimb subiectul. Povești ar fi ele multe de spus, dar încă nu știu cum exact aș putea să le spun.

În plus, eu sunt deja dusă rău cu pluta.

De ce i-am spus chelnerului să-mi aducă paharul cu suc fără pai de plastic în el? De unde obsesia de a folosi pungi de material în loc de pungi de plastic? De ce n-am luat punga de plastic să bag covrigii-n ea? De ce mănânc pireu de 3 zile, nu mai bine îl arunc? De ce port aceeași pereche de pantaloni de-o săptămână? Nu-mi trebe și mie o pereche nouă de încălțări, că ăia pe care-i port îs de aruncat. De ce n-am mai cumpărat roșiile pentru că erau împachetate în pungă de plastic, cu tăviță de plastic sub ele? De ce mă duc până acasă pe jos și nu chem un taxi?

Aș avea multe povești de spus, despre farmecul unei vieți simple, despre milioanele de oameni care trăiesc cu salarii mai mici de $50 pe lună, despre dușuri reci, despre inegalitate, despre folosul lucrurilor vechi, despre marketing, despre diferența dintre a avea nevoie de ceva și a vrea ceva, despre nepăsarea oamenilor față de mediu, despre ONG-uri care doar au impresia că ajută, despre cum plătesc unii să fie voluntari, despre risipa de fonduri, timp și resurse din lume, despre privilegiile pe care le ai în lume atunci când ești alb, despre rasism, despre consumerism.

Astăzi, în China se sărbătorește 光棍节 (Guānggùn Jié) – festivalul ”bețelor singure”, adică festivalul burlacilor.

Ce se întâmplă de fapt în China de acest festival?

Nu mare lucru…toată lumea e ocupată să cumpere cât mai mult, că-s toate ”la ofertă”.

Și uite așa 11.11 s-a transformat în ziua cu cele mai mari vânzări din lume.

Care-o fi legătura dintre a fi burlac și-a cumpăra fără oprire?

E cam încâlcită mintea mea, chiar un pic mai încâlcită decât de obicei.

Adevărul e că nici n-aș știi de unde aș putea să încep cu toate poveștile pe care le-aș avea de spus.

Mă rog…până una-alta, accept sfaturi bune. Până acum, preferatul meu e în contradicție cu toate celălalte voci care-mi spun că e cazul să mă potolesc.

Sfatul vine de la Tanti Iuliana. O femeie la vreo 60 și ceva de ani care și-a crescut copilul singură. Și-a petrecut jumate din viață făcând curat după alții.

Acum e ocupată, printre altele, să-și crească nepoții, să le gătească, să strângă după ei. Își îndeplinește, cu stoicism și responsabilitate, obligațiile de bunică, înjurând printre dinți.

Are dreptate Tanti Iuliana. Un gagiu pot să-mi găsesc oricând. Wink, wink.

Dar nu azi. Azi vreau să-mi pot ura mie însămi un ”单身节快乐” (festival al burlacilor fericit). Eu sărbătoresc festivalul burlacilor prin a nu cheltui nici un ban.

And I say, Romania is my country…vorba cântecului lui Chirilă

Un fel de scrisoare deschisă către MAE și Ambasadele României în străinătate

Dragă MAE,

Sunt și eu un cetățean român care în ultima vreme călătorește, probabil, un pic mai mult decât majoritatea românilor.

Îmi promovez țara peste tot pe unde merg. Încerc mereu să-mi conving prietenii străini să viziteze România și încerc mereu să-mi fac timp să le fiu ghid.

Am plimbat prin țară finlandezi, olandezi, thailandezi, nemți, ugandezi, spanioli, britanici, argentinieni, americani, polonezi. Nu pentru că sunt ghid turistic, nu sunt, ci pentru că vreau să le arăt și altor oameni țara mea. Am scris multe articole de turism despre România pe site-uri internaționale.

Nu-mi place când alți români critică România când vorbesc cu prietenii lor din alte țări.

Da, multe lucruri nu merg bine. Da, ”autostradă românească” e încă un oximoron, deși în ultima vreme mai construim câte-un pic. Da, e multă corupție în guvern. Da, politica românească e de căcăt.

Dar, până la urmă, România va fi mereu locul în care m-am născut și care m-a format, chiar dacă de mai bine de 6 ani nu mai trăiesc în țară.

Cu toate astea, nu pot să înțeleg de ce de fiecare dată când trebuie să interacționez cu ambasadele României în străinătate rămân cu un gust amar. De ce de fiecare dată sfârșesc prin a-mi părea rău că sunt româncă? De ce de fiecare dată îmi vine să mă mărit cu un străin doar ca să-mi schimb pașaportul, fie el și de Benin? De ce alte ambasade pot să le ofere asistență cetățenilor lor când sunt în alte țări, dar noi nu putem?

Răspunsul implicit e mereu ”nu se poate”. Știu, MAE dragă, înțeleg…E mai ușor să spui că nu se poate decât să încerci să înțelegi situația și să încerci să ajuți cumva. Să ajuți și să asiști durează mai mult timp decât să spui ”nu se poate”.

Și apoi, de ce să ajuți? E doar un job. N-ai chef azi. Ești ocupat. Prietenii tăi postează mult pe facebook, n-ai apucat să te uiți la toate update-urile.

Acum vreun an jumate mi-a fost furat ghiozdanul în Kunming, China cu aproape tot ce aveam de valoare înăuntru, inclusiv pașaportul și cardurile. Am sunat la ambasada din Beijing imediat după, amărâtă, derutată, supărată, cu plânsu-n vârful nasului și reacția inițială a ambasadorului a fost să râdă de mine.

Apoi s-a enervat, pe semne că l-am întrebat prea multe lucruri.

”Nu, doamnă. Nu se poate mai repede. Durează vreo 3 luni să vă facem pașaport nou. Trebuie să veniți în persoană în Beijing cu toate actele, cartea de identitate româneacă. Totul se trimite în țară și apoi înapoi în Beijing.”

”Cum să stau 3 luni fără pașaport…? La poliție mi-au spus că într-o lună trebuie să le dau datele pașaportului nou, altfel mă amendează. Și cartea de identitate n-o am aici, e în țară. Nici nu pot ajunge la Beijing acum, sunt la 1500 km depărtare.”

”Nu știu doamnă. Eu v-am spus. Mai aveți și alte întrebări că n-am timp.”

Am sunat la Shanghai.

”Unde sunteți? În Kunming? Păi nu ține de noi, ține de Beijing. Ați sunat la Beijing? Noi nu vă putem asista, trebuie să mergeți în Beijing”

”Am sunat, da…dar Shanghai e totuși mai aproape de Kunming…îmi e mai ușor să ajung și am prieteni în Shanghai, aș avea unde să stau.”

”Nu știu, doamnă…noi asistăm alte zone, suntem ocupați…scrieți un mail, poate putem să vă programăm cumva.”

Am avut, în final, noroc cu Ambasada din Shanghai care a reușit să mă programeze la insistențele și rugămințile mele. Chiar dacă inițial ambasadorul mi s-a părut cam nepoliticos, a putut să-mi facă pașaport temporar pentru un an într-o zi. Ambasadorul din Beijing nici măcar nu a menționat opțiunea. N-a avut timp, a fost prea ocupat să râdă de situația mea.

Astăzi am sunat la Ambasada României din Nairobi. Aș aplica pentr-o viză de turist în Etiopia. Mi-au spus etiopienii că dacă nu-s rezident în Kenya, îmi trebuie o hârtie de la ambasada României. Cuplul din Chile care-și aștepta viza în ambasada Etiopiei mi-au spus să nu-mi fac griji, e o procedură ce merge foarte repede. Ei au primit hârtia de la Ambasada Chilei din Nairobi foarte repede. Cei de la ambasada Etiopiei mi-au spus la fel: toate ambasadele știu formularul, știu ce să scrie și-l dau repede.

”Nu, doamnă, nu se poate. Ambasada României nu dă formulare de genul pentru vize. Au mai fost cereri și înainte și tot nu s-a putut. Dăm formularul numai dacă e misiune diplomatică și lucrați pentru ambasadă. Vreți să mințim acum că lucrați pentru ambasadă?!”

”Nu, în nici un caz nu am cerut să mințiți în formular. Dar la ambasada Etiopiei mi s-a spus că toate ambasadele pot să ofere cetățenilor un document care să susțină aplicația pentru viza de turism. Alți turiști din Chile au primit documentul ușor de la ambasada proprie.”

”Noi nu suntem Chile, doamnă. Etiopia nu vă poate da viză dacă nu sunteți rezident în Kenya.”

”Dar ei mi-au spus că îmi pot da viză și dacă nu sunt rezident, au doar nevoie de un document de la Ambasada României, care să ateste că sunt cetățean cinstit, că mi-a fost verificat pașaportul, că-mi achit singură toate costurile, că merg ca și turist cu pașaportul propriu. O semnătură și-o ștampilă de la Ambasada României. Atât.”

”Nu oferim serviciul ăsta. Nu se poate. Mergeți înapoi în România și aplicați acolo. Și săptămâna viitoare să încercați să nu fiți în Kenya, e periculos, e alertă. Mergeți înapoi în țară sau în Tanzania, nu știu unde.”

”Bine. Am înțeles. Mulțumesc mult pentru ajutor.”

Închid. De ce m-aș fi așteptat la altceva…? De ce m-aș fi așteptat ca cineva dintr-o ambasadă a României din străinătate să fie dispus și interesat să mă ajute, la fel cum fac ambasadele altor țări?

Doamne ferește să fii român și să ai nevoie de suportul ambasadei când ești în străinătate, că te-ai supt la direcție!

Și atunci, dragă MAE, după ce avem noi atâtea ambasade prin alte țări? Oamenii care lucrează în ambasade își urăsc locul de muncă și sunt plictisiți de moarte, românii care călătoresc oricum de cele mai multe ori nu primesc asistența de care au nevoie, așa că după ce? Nu mai bine folosim banii cheltuiți în chirii, salarii, contracte de telefon și de internet să facem un drum sau două prin țară? Sau să renovăm un spital? Sau să sponsorizăm un orfelinat? Sau să oferim burse pentru educație unor copii săraci de prin sate uitate de lume? Toată lumea ar fi mai fericită.

Oricum noi, călătorii prin lume, suntem pe cont propriu cu sau fără ambasade prin străinătate.

Mulțumesc, dragă MAE, pentru tot ajutorul oferit. Nu știu ce m-aș face fără tine.

”Friends, like flowers, need love to grow”

E o expresie pe care am auzit-o prima dată acu vreo 15 ani de la Brîndușa. Mi-a plăcut tare mult, mai ales pentru că venea de la ea, Brîndușa, singura prietenă bună care are nume de floare. Mi-a rămas în minte și revine de fiecare dată când mă gândesc că am dat greș ca și prietenă bună.

Ne știm de prin generală.Ne-am împrietenit pe vremea când mergeam amândouă la cercetași în fiecare vineri, la ora patru, la ședința săptămânală unde planificam activități, ieșiri cu cortul de weekend sau campuri de 10 zile. Eu eram cea care întârzia mereu. Eram în aceeași patrulă (încerc să-mi aduc aminte numele, dar nu-s sigură…să fii fost oare ”just us”?). Mergeam la aceeași școală, dar clase diferite pentru că ea e cu un an mai mică. Ne povesteam drame mici, despre alte prietenii, despre dezamăgiri, despre bucurii.

Când mi-am luat carnetul, mergeam cu mașina alor mei prin împrejurimile orașului. Brîndu s-a nimerit în dreapta în timpul singurului meu accident – m-am bușit cu o ambulanță. Goală. Nu avea sirena pornită. Mi-am luat ochii de la drum o secundă, să dau drumul aerului condiționat. M-am trezit pe partea opusă a drumului, cu ambulanța în fața mea. Confuzie totală.

Pe atunci, gașca noastră de prieteni era destul de mare. Eram vreo 8 în patrulă, plus alți câțiva cu care petreceam mult timp. Dar am crescut toți și din gașca aia mare eu și Brîndu ne-am izolat cumva. Pentru că, da, friends, like flowers, need love to grow.

Și noi am crescut. Acum avem probleme de oameni mari – finanțe, relații (mai mult sau mai puțin) serioase, decizii de viitor ce au implicații mult mai serioase, întrebări existențiale, job-uri (mai mult sau mai puțin) serioase.

Am povestit vreo două ore mai acu o săptămână – eu de pe plajă din Kaole, Tanzania, de pe malul Oceanului Indian unde-i recepție bună pentru internet, ea din Timișoara. Zic ”Băi, Brîndule, mă bucur tare c-am dat de tine și-am povestit cum se cuvine.” Brîndu: ”Hai serios? Tu ai dat de mine? Ia, te rog frumos, adu-ți aminte cine de cine-a dat!”. Am râs amândouă. Mi-am cerut scuze. Am protestat că m-am tot gândit să-i scriu de câteva zile bune, chiar dacă n-am făcut-o.

Azi mi-am luat o zi liberă de la barul din Kaole. M-am trezit hotărâtă să-mi iau o zi liberă și de la whatsapp și alte cele. Net doar dacă-mi caut un alt job online (nu-mi mai place de trip101) sau dacă mă ocup de blog. Azi e 18 septembrie. 18 septembrie? Când a trecut 15 septembrie? Prima zi de școală când sărbătoream ziua lui Brîndu? Am întârziat din nou.

La mulți, mulți ani frumoși, Brîndule dragă! Știu că știi că chiar dacă urarea vine cu întârziere, e cu la fel de mult drag. Mulțumesc pentru toți anii ăștia mulți de prietenie sinceră, pentru toate orele petrecute ascultând plângeri despre te miri ce întâmplare ciudată din viața mea, pentru sfaturi, pentru răbdare, pentru…tot! Pupe multe.

Friends, like flowers, need love (and more selfies) to grow.

Cu Brîndu și Barney în tramvaiul de turiști din Timișoara

Nu-i foc fără fum, dar câteodată fumul tună

Livingstone e un orășel interesant. E probabil cel mai turistic oraș din Zambia. Asta e în mare parte datorită Cascadei Victoria, una dintre cele șapte minuni naturale din lume.

Am trecut prin Livingstone prima dată în noiembrie anul trecut cu Luci și Adi. Am stat parcă vreo 3 zile și am reușit să vedem doar roci – am ajuns la sfârșitul sezonului uscat. Pe partea din Zambia, cascada nu avea apă.

Așa că, în afară de micile distracții cu babunii care încearcă mereu să fure mâncarea turiștilor, vizita noastră la cascadă a fost cam plictisitoare. Da, am putut să vedem rocile imense, dimensiunea întregului canion e impresionantă, dar n-ai nevoie de nici un fel de pelerină de ploaie și nici urmă de curcubeu. No păi…data viitoare, ne-am gândit.

De ce să renumești lucrurile care au deja un nume?

Data viitoare pentru mine a apărut acu vreo două-trei săptămâni. Am aflat de curând că numele original al cascade e Mosi on Tunya care în limba locală înseamnă ”fumul care tună”.

Dar, bineînțeles, ca de multe alte ori, când tipul ăsta pe nume Livingstone a ajuns în zona asta, s-a gândit că imensa cascadă peste care a dat n-are nici un nume (oare de ce nu i-a spus nimeni? Mă întreb dacă s-a sinchisit măcar să întrebe). Așa că presupun că și-a asumat rolul de a găsi un nume potrivit pentru locul ăsta extraordinar – numele reginei Angliei. Hmmmm….

Numele original al cascadei are mult mai mult sens în mintea mea. Datorită vaporilor de apă, cascada arată ca fum de la distanță. Dar tună, e foarte gălăgioasă. Așa că…”fumul care tună”. Și chiar așa e! Trebe să zbieri ca să fii auzit. Și plouă!

Plouă numai peste capul meu?

Chiar plouă – ploaie falsă care face pelerina de ploaie un obiect foarte folositor. Un obiect ud. E un pic ca în desene animate, când un nor apare deasupra capului cuiva și începe să plouă ”local”. Aproape mi-am omorât telefonul încercând să fac poze. Din fericire, Nokia are mai multe vieți decât o pisică și dup-o baie în orez peste noapte, a început să meargă din nou (mai puțin camera 🙁 ).

Chiar și așa, curcubeul dublu perfect în formă de cerc e fotografiat doar în mintea mea. Din păcate sau din fericire? Va trebui să-ți planifici o excursie în Livingstone ca să vezi minunatul curcubeu.

Mi s-a spus înainte: să mergi prin ploaia falsă e un sentiment foarte fain ce-i greu de descris. Așa-i. Nu prea pot să descriu sentimental. Entuziasm mare până la capăt.

Și, deși sunt obișnuită să descopăr locuri de una singură, trebe să recunosc că de data asta a fost fain să am cu cine să mă bucur de priveliștile faine. Poate că nici n-aș fi observat curcubeul perfect în formă de cerc dac-aș fi fost de una singură, cum mi se întâmplă câteodată să merg cu capu-n nori.

Deci…da…loc foarte turistic, dar se merită. Partea din Zimbabwe e încă pe lista lucrurilor de văzut. Nu știu încă exact când, dar o să se întâmple până la urmă. Va trebui să fie cuplat cu vreo câteva săptămâni de plimbat prin Zimbabwe.

Mai vreau un pic de mai

Mai o fost luna de-a fi într-un loc, de-a avea o ”acasă”. Libertate, frate, pentru lucrurile mele care au putut sta, în sfârșit, o lună întreagă (chiar 5 săptămâni jumate) pe rafturi. Au primit o pauză bine-meritată de la rucsac.

Îmi place să cred că eu n-am ritualuri și că activitățile mele variază mereu de la o zi la alta. Dar când am locul meu pentru mai mult timp, descopăr că (re)dobândesc ritualuri. Cafea cu lapte fără zahar, budincă de fulgi de ovăz (porridge) cu banane/stafide/alune la micul dejun aproape zilnic. Câteodată omletă. Gătit cratițe de mâncare pentru 2/3 zile o dată. Prânzul masa principală, ciugulit la cină. Cumpărături pentru cel puțin 5 zile odată – nu-mi place să merg la cumpărături de nici o culoare. Citit dimineața la cafea și seara înainte de somn.

Mai a fost luna de-a avea spațiu și timp pentru mine, de a nu simți presiunea socială de a interacționa cu multă lume, dar mai degrabă de a mă bucura de propria-mi companie.

”Ce faci toată ziua?” m-au întrebat mulți prieteni. Am cântat la pian, am învățat cum să rezolv cubul rubic (aproape), am citit două cărți jumate, am scris destul de mult – pentru blog, pentru ”job”, în jurnalul personal – am mers la plimbări dis de dimineață cu vecina, am grădinărit un pic, m-am chiar și biciclit un pic – mi-au împrumutat vecinii o bicicletă veche pe care n-au mai folosit-o de vreo 4 ani. Mi-au dat și scule s-o meșteresc  un pic – să repar pana, să ajustez frânele, ulei pentru lanț și, bineînțeles, pompă. Am meditat și-am alergat puțin, îi drept că nu atât de mult cât am sperat, dar no, ce să-i faci, nu poți să le ai pe toate.

 Principalul motiv pentru care mai a fost așa o lună bună a fost că m-am făcut din nou dădacă de casă (house-sitter). Bulan ca mine mai rar întâlnești. Cred că am mâncat rahat cu polonicul când am fost mică.

M-am nimerit de data asta într-o casă incredibil de faină, cu pianină, cu WiFi nelimitat, cu grădină de legume, curte mare și-o mâță să-mi doarmă la picioare. O casă care oferă tot confortul necesar, dar care se încadrează foarte bine cu natura din jur. O casă plină de obiecte făcute din materiale reciclate. În Maun, Botswana.

 

Și în fiecare zi tot descopeream câte-un lucru nou de care mă entuziasmam: pahare făcute din sticle de bere, magneți de frigider făcuți din capace de bere, rafturi și noptiere făcute din lăzi de bere de plastic, suporturi de lumânări făcute din conserve. Și o grămadă de alte lucruri mărunte deștepte ca de exemplu dopuri de plută puse în capacele oalelor și sfoară pusă pe mânerul ceainicului ca să n-ai nevoie mereu de un prosop de bucătărie ca să muți capacul oalei sau ceainicul.

Casa e simplă, dar elegantă, confortabilă, dar în bună conviețuire cu natura, destul de mare, dar cozy, izolată, dar cu vecini foarte aproape. E mediul perfect pentru a combina lucrul cu trăitul ceea ce e exact ce face Lin, proprietara casei.

Și cărțile! Of, cărțile! M-am oprit din citit cartea mea (Wild swans de …) și-am ales cu lăcomie câteva dintre cărțile din minunata colecție a lui Lin. Romantica din mine a ales ”Dragoste în timpul colerei”, economist din mine a pus mâna pe ”The Scavenger’s Manifesto” și colecția de povestiri scurte scrisă de scriitoare din partea de sud a Africii a hrănit curioasa din mine care vrea să fie conștientă de realitățile culturale și sociale ale părților de lume prin care trece. Și atât de multe alte cărți bune în colecția lui Lin…

Chiar și în zilele în care n-am ieșit deloc din curte, nu m-am simțit ca și când aș fi fost în casă toată ziua. Pentru că adevăru-i că n-am fost niciodată literalmente doar în casă. Curtea mare umbroasă și verde e locul perfect pentru scris sau citit sau admirat păsările și veverițele. M-am distrat de multe ori în curte pe seama pisicii care încerca să vâneze veverițele. Sunt convinsă că și veverițele se distrează mereu pe seama pisicii.

Cu atât de multă natură în fața casei, de multe ori n-am simțit nevoia să ies din curte. Puteam să mă plimb prin curte, să ud legumele din grădină, să inspectez cât de mult a crescut vânăta în ultimele zile, să ”lucrez” de pe verandă, să mă opresc din butonat ca să ascult păsările. Habar n-am avut înainte că veverițele pot să fie atât de gălăgioase. Sau puteam să iau una dintre cărțile din bibliotecă și să citesc la umbră în scaunul mare din curte.

Din păcate începutul lui iunie a fost timpul de-a pleca și a lăsa în urma casa asta minunată și și mai minunata-i proprietară. Întâlnirea asta cu amândouă (Lin și casa ei) a fost într-adevăr extraordinară și inspirantă din multe puncte de vedere. Am atins o grămadă de subiecte: idei pentru design-ul unei case, stiluri de viață, moduri de-a gândi, cărți, probleme sociale și potențiale soluții, probleme de mediu și potențiale soluții, conservare, decizii de viață, cercetare, viața în mediul academic, ideea de a lucra pentru cineva (vândut timpul) vs. freelancing vs. propria afacere …

Astea 4/5 săptămâni cât am stat la Lin m-au îmbogățit cu siguranță, și-au lăsat amprenta asupra mea și mi-au oferit o amintire puternică și de durată a timpului pe care l-am petrecut în Botswana. Definitiv multă inspirație.

Iunie…? Zambia până acum. Să vedem ce-o fi mai încolo.

Caut prieten actor

Oare actorii plâng ușor când dau peste greutăți în lumea reală? Oare e empatie ceea ce-i face să poată exprima pe scenă sentimente care nu le aparțin lor, ci personajelor pe care le joacă? Sunt oare extrem de empatici în viața de zi cu zi? Oare donează mai mult comparativ cu alți oameni care au alte profesii? Sau sunt mincinoși, prefăcuți, falsificatori?

Caut un prieten actor care să-mi răspundă sincer la toate întrebările astea.

Sunt mereu uimită cum pot actorii să plângă, să râdă, să zbiere pe scenă ca și când totul ar fi real, ca și când ar fi viața lor, drama lor personală.

Oare sunt capabili să-și controleze emoțiile mai bine decât alți oameni tocmai pentru că trebuie să reproducă atât de multe emoții care nu le aparțin? Sunt mai senzibili sau mai puțin senzibili la drama proprie ținând cont de faptul că deja au trăit totul pe scenă?

N-am (încă) nici un actor în grupul meu de prieteni apropiați, dar mi-aș dori să cunosc îndeaproape un actor (bun). Până una alta, pot doar să admir de la distanță.

Am citit câteva interviuri cu Lia Bugar. E foarte deștept și pur și simplu minunat modul ei de-a vedea lumea.

Una dintre piesele regizate de ea, ”Noi 4”, m-a impresionat acum ceva vreme tocmai prin faptul că aduce personajul mai aproape de actor. M-a făcut să mă întreb a cui e drama prezentată, a actorului sau a personajului.

Au trecut câțiva ani de atunci, dar întrebările au rămas încă nerăspunse.

520. Te iubesc.

Fraza asta nu vine ușor în nici o limbă. Probabil din cauza implicațiilor cu care vine. Tuturor ne e un pic frică s-o spunem, dar am vrea s-o auzim mai des.

Deși, dacă mă gândesc mai bine, chiar și doar s-o auzim e un pic înfricoșător. Cum ar trebui să răspundem? ”Mulțumesc, foarte frumos din partea ta să spui asta.” parcă nu-i corespunzător. ”Și eu te iubesc.” e ușor de spus ca o glumă sau ca răspuns la o glumă, dar la o declarație serioasă s-ar putea să pară că e un răspuns forțat datorat presiunii.

Poate un sărut și-o îmbrățișare e cel mai bun răspuns. Dar dacă chiar simți nevoia să spui ceva, eu recomand să mergi cu „520, iubi”.

Spune-i cuiva că-l/c-o iubești azi, pentru că viața-i scurtă. Dar zbiar-o la el/ea în germană, pentru că viața-i și înspăimântătoare și confuză.

Bineînțeles, dacă sentimentul nu-i reciproc, cel mai bun răspuns e să faci stânga-mprejur și s-o iei la fugă.

Adevăru-i că singura persoană din viața mea la care pot să-i spun ușor ”Te iubesc” și ”Și eu te iubesc” e bunicu. De fiecare dată când îl sun, după sesiunea de glume deochiate și bârfe de familie, termină mereu conversația cu ”Te iubește bunicu”. ”Și eu te iubesc, bunicule” vine pur și simplu normal ca și răspuns.

520. Să transformăm cuvintele în coduri.

Dacă ”te iubesc” e greu de spus, poate 520 e mai ușor, mai ales atunci când vine cu o dată – 20 mai.

În China, 20 mai e ziua dedicată declarațiilor de iubire. Nu e un festival chinezesc, nu e nici Ziua lui Valentin, dar e argou chinezesc de pe internet în cea mai faină formă, cod secret de iubire dezvoltat pe net.

Chinezii iubesc omonimele – peștele aduce noroc pentru că în chineză cuvintele ”pește” și ”noroc” sună asemănător (yu), să faci cadou o carte unui om de afaceri nu se cuvine, cuvintele ”carte” și ”a pierde” sunt aproape la fel (shu), 4 aduce ghinion pentru că sună ca și cuvântul ”moarte” (si) și sunt o grămadă de alte exemple similare.

Altă iubire de-a chinezilor se adresează numerelor. Așa că atunci când cele două iubiri pentru omonime și pentru numere sunt combinate, ies lucruri deștepte și amuzante.

520 e exemplul perfect pentru asta: când numerele五  wu (5) 二er (2) 零 ling (0) sunt pronunțate în chineză, sună aproape ca și 我 wo (eu) 爱ai (iubesc) 你ni (tu), deci românescul ”Te iubesc”.

Numerele reprezintă și o dată pentru că formatul preferat al chinezilor e ll.zz, deci 5.20 înseamnă 20 mai. Ce a început ca un cod de iubire folosit pe net, s-a transformat într-o zi a declaraților de iubire. De fapt, continua alăturare dintre nou (cultura online) și vechi (miile de ani de tradiție), dau Chinei un farmec aparte.

Dacă cineva îți trimite un mesaj care spune ”5201314”, să știi că nu-i un număr de telefon fără prefix, e o declarație puternică de iubire.  一yi (1) 三san (3)一yi (1) 四 si (4) sună aproape la fel cu 一yi生sheng一yi世shi ceea ce înseamnă ”toată viața mea”.

Sau poate cineva îți scrie 240. 二er (2)四si (4)零ling (0) sună ca și 爱 ai 死 si你 ni ceea ce înseamnă ”Te iubesc de mor.”/”Te iubesc foarte mult.”

Ăsta arată ca un număr de Botswana 7758258, mai ales că aici oamenii nu pun 0 în fața numerelor de telefon și majoritatea încep cu 7. Dar dacă știi un pic de chineză, se schimbă într-un alt mesaj de iubire: 七qi (7)七qi (7) 五 wu (5) 八 ba (8) 二 er (2) 五 wu (5) 八 ba (8) sună ca亲 qin (pupă)亲 qin (pupă)  我 wo (eu/pe mine) 吧 ba (silabă fără înțeles de sine stătător, folosită pentru a evidenția o cerere) 爱 ai (iubește) 我wo (eu/pe mine) 吧 ba, deci înseamnă ”Pupă-mă, iubește-mă”.

A propos, dacă vreți să dați de mine, mi-am schimbat numărul de telefon, dar doar pentru o zi. E 751314240.

10 lucruri pe care le fac pentru/datorită bebelului meu de 6 luni

Am un bebel de 6 luni. S-a născut în Maun, Botswana, pe 10 decembrie 2016 pe canapeaua pilotului de tufiș. Are pașaport de Botswana. Nu-s sigură cine-i tatăl și nici nu-s dispusă să investighez chestiunea. În orice caz, deși-i gagiu fain, pilotul nu-i printre suspecți. Bebelul meu e copil din flori.

Nu-s cea mai bună mamă din lume, dar încerc cât pot eu de bine. Am învățat o grămadă de lucruri noi și încă învăț o grămadă. Am învățat că-i place să fie băgată-n seamă, vrea să aibă mereu cât mai mulți oameni în jurul ei, așa că încerc din greu să-i ofer asta de când s-a născut.

Dar adevăru-i că din când în când suntem doar noi două. Câteodată nu-mi vine să caut oameni care să vrea să vină să fie în preajma ei, chiar dacă știu că asta ar face-o fericită. Ia atât de multă energie să caut oameni. Și dup-aia tre să fac pe gazda, să le ofer gustări și băuturi, să fac conversație, să le ofer divertisment și toate cele.

Câteodată e fain să ai o petrecere și am chef s-o organizez, dar altă dată prefer să-mi petrec timpul spunându-i povești, cântându-i sau doar privind-o cum doarme. Mă relaxează.

O cheamă Just Lea Veand Live Hărău. Eu o strig Lea.

Am auzit că bebelușii încep să-și dezvolte personalitatea foarte devreme. Cică ar trebui deja să mă decid ce fel de personalitate vreau să aibă Lea și să acționez pe măsură – să-i citesc un anumit tip de povești, să-i dau un anumit tip de mâncare, să-i cumpăr un anumit stil de haine. Dar eu vreau să-i dau șansa de-a allege când se face mare, vreau să gândească pentru ea, așa că îi citesc tot felul de povești, îi cumpăr tot felul de haine, chiar și mâncarea e foarte diversă, în funcție de ce-i în sezon. Primește câte-un pic din toate cele.

Lea nu-i un pui de om, e un blog.

Cum de curând a fost aniversarea ei de 6 luni, cadoul meu mic pentru ea e o listă de 10 lucruri pe care le-am făcut pentru/datorită ei. Uite-o:

  1. M-am întors la Facebook și m-am înscris într-o grămadă de alte platform de socializare media (Twitter, Instamgram, Pinterest) într-o încercare de-a găsi oameni dispuși să-i ofere atenția pe care-o vrea.
  2. Am setat notificări printr-un newsletter cu ajutorul prietenului meu nou Mailchimp prin care oamenii pot să decidă să-i urmărească progresul lui Lea. Cinci dintre oamenii care s-au înscris nu sunt prieteni sau familie, nu-i cunosc. Cred că-i super tare, nu doar prietenii și familia o urmăresc pe Lea cum crește.
  3. Datorită ei, am descoperit o lumea despre care nu aveam habar că există – lumea celor duși cu pluta care aleg să fie boschetari în timp ce-și câștigă traiul pe net (nomazi digitali, își spun). Lumea asta e imensă și e formată din oameni de toate vârstele, chiar și familii cu 4/5/6/7 copii.
  4. M-am împrietenit virtual cu Timo, ardeleanul care-a făcut înconjorul lumii cu autostopul cu 80 de dolari în buzunar. Are și el un blog de 4 ani, dar Lea n-are probleme să se joace cu alți ”copii” mai mari, chiar dacă e câteodată intimidată.
  5. M-am făcut scriitoare din greșeală. Am început să fiu plătită ca să scriu pentru prima dată în viața mea. În ultimele lumi, am făcut $453.82 din scris. Yuhuu! Cine ar fi crezut că-i posibil?
  6. Am început să mă uit la lumea din jur din perspectiva lui Lea – ce-i nou pentru ea? Ce ar vrea ea să-i spună lumii?
  7. Am realizat că văzând-o pe Lea cum crește, spune o grămadă despre mine, schimbările mele de perspectivă, ideile mele. Și sunt mai deschisă și mai sinceră despre valorile mele și modul în care văd lumea – n-aș putea s-o mint niciodată pe Lea. Vreau să devină un cetățean al lumii deschis la minte, respectat, responsabil,darnic și bun la suflet.
  8. Ca orice mamă, vreau să-i ofer tot ce-i mai bun în lume lui Lea. Dar, în același timp, nu vreau (și nu-mi permit) să-o răsfăț și nici nu vreau să crească cu impresia că banii sunt cel mai important lucru din lume. Pentru că nu-s. Vreau să aprecieze valoarea lucrurilor folosite/reciclate, să fie creativă și să găsească soluții pentru nevoile ei folosind lucruri gratis din jurul ei. Nu vreau să se transforme într-un om de vânzări, care vrea doar să convingă oamenii să cumpere tot felul de produse pentru profitul ei personal. Vreau să învețe să fie darnică fără să aștepte nimic în schimb. Pentru că, în final, ceea ce contează cel mai mult e să fii bun.
  9. Am început să fiu iar în contact cu câțiva prieteni vechi, oameni faini cu care am pierdut legătura de ani de zile, oameni care cumva au aflat despre Lea fără ca eu să le spun și au luat inițiativa de a-mi scrie. Foști colegi de liceu, foști colegi de facultă, foști colegi de apartament, prieteni de la școli de vară, foști colegi de lucru și foști șefi, toți scriind e-mail-uri încurajatoare, toți foarte entuziasmați despre noul meu stil de viață și despre Lea, oameni cu care mi-am petrecut părți din viață, dar cu care am pierdut legătura din cauza circumstanțelor.
  10. Sunt mai deschisă cu oamenii din jur.

Interacțiunea mea cu Lea mă duce de multe ori în afara zonei mele de confort. De cele mai multe ori mă simt mult mai bine în poziția de ascultător. De multe ori deschid gura doar ca să-i fac pe cei din jur să râdă sau să pun întrebări, fie din pură curiozitate/interes, fie ca să fac conversația să curgă. Dacă oamenii nu mă întreabă lucruri direct, nu vorbesc foarte mult despre viața mea și ce-mi trece prin minte. Spun ușor povești amuzante din viața mea, râd de mine însămi, râsul e cu siguranță sănătos.

Dar Lea nu vorbește, așa că sfârșesc prin a-i spune povești despre TOATE CELE.

Câteodată parcă mă face să mă simt un pic expusă. Chiar ar trebui să-i spun despre întâlnirea mea fierbinte din vineri, 13? Oare dacă-i spun despre aventurile mele de călător cu buget redus o să creadă că-s zgârcită? O să enervez pe toată lumea dacă spun că să colectez gunoaie pe stradă pentru reciclat e cea mai bună slujbă pe care-am avut-o vreodată? Or să înceapă ai mei să creadă c-am înnebunit cu totul? Oare o s-o întristeze dacă-i spun despre momentele în care am sentimente negative? E ca și când dintr-o dată permit tuturor să-mi citească mintea plină de gânduri încâlcite și idei nebune, de multe ori proaste.

Și asta-i un pic înspăimântător într-o lume în care se presupune că-i musai să te iei în serios. Se presupune că-i musai să ai încredere în forțele propri. Se presupune că trebe să ȘTII EXACT cine ești, ce vrei în viață, care-ți e planul pentru următorii 5 ani. Dar totuși eu în momentul ăsta n-am habar de nimic și nu-i ascund deloc asta lui Lea. Să mă prefac că știu n-ar fi cinstit.

Peste cinci ani de aici…cine știe? Poate o să fiu încă în Botswana sau Namibia, prin vreun sat pe undeva sau poate pe undeva prin America de Sud sau poate în India sau poate înapoi în China sau poate înapoi în România. Mexico? Noua Zeelandă! Canada? Kenya! Nepal! Laos? Nu…poate nu Laos pentru că Trini nu m-ar vizita niciodată.

Poate o să scriu până la urmă o aplicație pentru unul din castelele moca din Italia. Poate-o să public o carte. Poate mă întorc iar la finanțe/economie. Poate deschid un ONG. Poate deschid o fermă de permacultură undeva în lume. Poate-o să am un copil uman să se joace cu Lea. Poate că nimic n-o să se schimbe în viața mea. Poate că totul o să se schimbe în viața mea.

Sau poate un meteorit o să lovească pământul și o să fim toți îngropați pe undeva (mai puțin Elon Musk, care-o să fie pe Marte, încercând să găsească o modalitate de-a procrea de unul singur ca să salveze umanitatea). Habar n-am.

Mă rog…tot ce știu e că timpul zboară repede. S-au dus deja 6 luni din viața mea de bloggăr de călătorie în devenire care nu chiar are un blog de călătorie. O nișă, zic ei…trebe să găsesc o nișă. În orice caz, fu amuzant până acum și aștept cu nerăbdare să văd ce șmecherii o să mai învețe Lea în următoarele 6 luni.

Ah, a propos, dacă vrei să ajuți un bloggăr în devenire confuzat, și dacă vrei să fii la current cu creșterea lui Lea, astea-s câteva lucruri pe care poți să le faci:

  • Dă-i subscribe la newsletter (o să primești maxim două e-mail-uri pe săptămână cu articolele noi)
  • Dă-mi feedback – poți să lași comentarii mai jos, pe facebook, pe Twitter, pe LinkedIn, în formularul de la contact, trimite-mi un mail…orice vrei
  • Sharing is caring! – dă articolele mai departe prietenilor tăi
  • Urmărește-mă pe facebook, instagram, Pinterest, Twitter
  • Și cel mai și cel mai important:

Zâmbește – viața-i scurtă, nu știi niciodată când o să înceapă să-ți cadă dinții!

Bătăliile unui blogger în devenire (sezonul 1, episodul 4): Pinterest

De când mi-am deschis blogul, sunt într-un proces continuu de învățare despre industria asta. Citesc tot felul de cărți electronice, cercetez despre cum fac alți oameni treaba asta, încerc să găsesc cursuri online…de multe ori sunt copleșită de toate informațiile disponibile pe net. Dar m-am entuziasmat acu ceva vreme când am dat peste un curs online despre cum folosesc profesioniștii Pinterest.

Mi-am deschis un cont de Pinterest acum câteva luni, prin ianuarie pentru că toate articolele pe care le-am citit despre blogging pomeneau Pinterest. Se pare c-ar fi mai bun decât Facebook, are potențial să aducă mai mulți cititori. Și în ianuarie încă eram hotărâtă să nu mă întorc la Facebook. Mă rog…lucrurile se mai schimbă, principiile se mai calcă în picioare, așa că sper că deja mi-ai dat ”like” la pagina de Facebook. 😀

Deci mi-am deschis contul de Pinterest prin ianuarie, mi-am pus pe blog un buton de ”urmărește-mă pe Pinterest”, dar de fapt abia-l folosesc din când în când: nu m-am prins foarte bine cum se folosește și-am tot amânat să butonez ca să-mi dau seama. Cursul online moca a fost șansa să fac asta.

Am început să urmăresc cursul, am luat câteva notițe, am devenit geloasă pe viteza cu care mergea internetul trainer-iței – paginile se încărcau așa repede pe ecranul ei, de trebuia să pun mereu pe pauză video-ul – și mi s-a părut că învăț ceva util și că mă deșteptățesc. Pinterest funcționează cu ”table” (boards) care pot să fie secrete (le vezi doar tu) sau pot să fie publice. Alegi o temă pentru fiecare ”tablă” după care ”agăți” (pin) chestii pe tablă. Chestiile sunt site-uri/poze/idei pe care le găsești online. Scopul e să le arăți celor care te urmăresc chestii deștepte, interesante, idei noi. Sau să-ți amintești doar ție de lucruri pe care le-ai văzut, caz în care le-ai pune pe o tablă secretă.

Un sfat în cursul ăsta online la care mă uitam eu a fost: chiar dacă îți ia mai mult timp, fă-ți o tablă secretă la care să-i spui ”tabla de revizuit” ca să te asiguri că ce postezi e în concordanță cu marca ta înregistrată (brand) și că articolul e de calitate. Sincer sfat…dar sfatul ăsta sincer m-a făcut să realizez: 

Mămicuța ei de treabă! Nu trăim în lumea mea idealistă în care oamenii agață și distribuie site-uri pentru că într-adevăr cred că sunt lucruri de valoare care merită citite la scară mai largă.

 Trăim într-o lume de spamm-eri în care tot ce contează sunt numerele. Vreo 25 de agățări (pins) pe zi e numărul ideal, zic ei. Ceeeeee???? Douăzeci și cinci?? Pe zi??? Io mă gândeam că cinci sunt deja prea multe…adică, n-aș trimite niciodată 5 site-uri pe zi prietenilor mei și dacă vreunul dintre ei mi-ar face mie asta, i-aș spun cel mai prietenos ”mică-ta de spammer”.

Când primesc un link de la un prieten îl deschid pentru că îmi cunosc destul de bine prietenii ca să știu că are conținut de calitate, indiferent dacă e un articol serios sau o glumă/ceva amuzant. Douăzeci și cinci de agățări pe zi????? Chiar dacă aș avea creierul unui super-computer și mi-ar lua doar un minut să citesc un articol întreg, 25 de articole tot e un ditamai numărul. Dacă aș petrece 3 ore doar citind articole pe net, ar însemna că aș putea citi 180 de articole. Alegându-le pe cele mai bune 25, ar însemna să distribui 13.8% din ce citesc. Tot e un procent mare. Tot nu reprezintă cele mai super extra articole. Aia ar fi maxim 5%. Și câte articole într-adevăr de calitate sunt acolo? Chiar sunt destule ca eu să pot distribui 25 pe zi pentru o săptămână? Sau poate e și despre a agăța aceleași lucruri încă o dată…a distribui și a redistribui aceleași chestii…

Asta îmi aduce aminte un pic de mitul ardeleanului care merge la facultă în București: ardelenii tre să-și ascută coatele înainte să ajungă în capitală ca să-și poată face loc printre multitudinea de oameni, mai ales la metrou, altfel n-au nici o șansă să supraviețuiască – restul oamenilor au deja cotele ascuțite, mai puțin ei.

Povestea cu Pinterest pare-mi-se la fel: singura variantă de a fi ”eficient” e să te bagi în seamă, să devi spammer, să distribui și redistribui și redistribui până când cineva remarcă ce-i cât de cât de calitate…toate chestiile alea pe care nici măcar nu le-ai citit cum trebuie (presupunând că măcar te-ai uitat la ele în diagonală).

Dar serios acu…ce s-a întâmplat cu ideea de a distribui doar chestiile care contează, lucrurile care au o semnificație și care într-adevăr te inspiră? Unde sunt articolele alea pe care le citești și te gândești ”uau! Sunt sigură că și prietenilor mei le va face plăcere să citească asta și sunt curioasă care-i părerea lor despre cele exprimate în articol”? Ce s-a întâmplat cu ”calitate, nu cantitate” în industria asta? Cred că-s toate îngropate sub munți de porcării și spam…tre să fie pe undeva pe sub multele straturi de douăzeci și cinci de agățări pe zi.

Ah…marketing-ul mamii lui…îmi pierd speranța…

Spitzkoppe, deșertul Namib – aventură de-o zi

Ți-o prezint pe Monika, o domnișoară deșteaptă și minunată care are vise mari și multe de spus despre lume.

Am mers împreună cu autostopul într-o aventură de-o zi la Spitzkoppe în ianuarie. A fost o zi faină, cu autostop, cu capre pe drum, cu mers pe jos (nu chiar 28 de km cum zice Monika, totuși). Am dat peste oameni faini și ne-am bucurat de peisajele minunate.

Ne-am cățărat cât de sus am putut. Am încercat chiar să intrăm în parcul național fără să plătim, dar am dat greș – prea era abruptă panta.

Spitzkoppe e unul dintre puținele vârfuri de granit din Namibia. E în deșertul Namib, între coasta oceanului (Walvis Bay/Swakopmund) și Usakos. E destul de ușor de ajuns acolo și înapoi cu autostopul din Walvis Bay sau Swakop. Numa că în Namibia de multe ori trebe să plătești pentru autostop.

Dacă vrei să descoperi parcul, ar trebui să stai pe acolo măcar vreo două zile. Taxa de intrare e 50 de dolari namibieni (vreo $5) și ar mai trebui să plătești și taxă de campare. Dacă n-ai mașină, e un pic mai complicat, dar clar nu imposibil.

Motto-ul Monikăi în viață e ”Sari pentru că universul te va prinde”. De fapt, exact ăsta-i blogul ei:

JumpTheUniverseWillCatchYou.com

Am petrecut Anul Nou împreună și ne-am împrietenit imediat. Ea e prima mea prietenă de bloggăreală.